În litigiul de la Washington, în care ni s-au cerut despăgubiri de 6.7 miliarde de dolari, nu s-au înfruntat Gabriel Resources și România, ci două Românii – una a corupților din politică și administrație și a mercenarilor lor din presă, agenții de publicitate, de PR sau lobby, și una a celor s-au implicat și i-au sprijinit pe localnicii din Roșia Montană, care își apărau drepturile și patrimoniul cultural și natural excepțional al zonei.
Motivarea Tribunalului Curții de Arbitraj a Băncii Mondiale de la Washington, făcută publică în aceste zile, nu lasă loc de interpretări: cvasi-majoritatea reprezentanților statului român, de la decidenți politici la funcționari publici, au fost de partea companiei, i-au sprijinit proiectul și incompetența lor (o menționează Tribunalul) nu justifică pretențiile corporației fantomă.
Pretenții ne-credibile și greu de conciliat cu realitatea
De fapt, susține același Tribunal, pretențiile companiei sunt total necredibile și greu de conciliat cu realitatea. Cum să accepte Tribunalul teoria potrivit căreia doar în vara lui 2015, șefii lui Gabriel și-au dat seama că în toamna lui 2013, statul român ar fi acționat împotriva intereselor lor, când până atunci, prin comunicatele proprii, promovau mesajul că proiectul avansează, susținut de decidenții politici și funcționarii publici? Și cum să accepte pretenții calculate în raport cu valoarea aurului din vara lui 2011 (unul dintre maximurile istorice), dacă doar din 2013 li s-ar fi încălcat drepturile?
Concluziile Tribunalului sunt clare. Statul român, prin reprezentanții lui, a susținut proiectul lui Gabriel. Pretențiile lui Gabriel sunt lipsit de logică și rupte de realitate. Proiectul megalomanic, distructiv și prădător, s-a lovit de probleme de netrecut, de ordin social, cultural, de mediu și economice. Adică exact ceea ce a susținut cealaltă Românie, care s-a opus și a stopat distrugerea și care a reușit să promoveze Roșia Montană pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Nota bene: acest verdict aparține unui Tribunal creat să apere interesele corporațiilor din întreaga lume, nu pe ale cetățenilor, prin ocolirea Justiției de drept comun. Chiar și pentru niște arbitri care atunci când nu sunt arbitri sunt plătiți de corporații ca avocați, scheletul Afacerii Roșia Montană a fost cât se poate de clar: o mână de afaceriști fără scrupule (unii dintre ei condamnați deja penal, între timp, în România și în alte țări ale lumii), complicii lor politici și mercenarii recompensați generos au vrut să-și umfle conturile (unii au reușit chiar și dacă proiectul nu a pornit!) pe seama distrugerii vieții localnicilor, apelor, pădurilor, poienilor și munților dintr-o zonă cu o valoare excepțională pentru istoria și cultura omenirii.
Pentru că cealaltă Românie s-a mobilizat și nu le-a ieșit până la capăt, și-au încercat norocul și la Washington. Dar și-au luat-o în freză și acolo, mirosul fetid al afacerii a trecut fără probleme și oceanul. Că mirosul ăsta nu-l deranjează pe domnul Ciolacu, nu-i de mirare, că doar îl ține în casă pe unul dintre campionii susținerii intereselor companiei, Victor Ponta. S-a obișnuit, cum s-ar spune.
Așa că pregătiți-vă să facem ce ne rămâne de făcut, dacă Guvernul decide să-i prelungească companiei licența de exploatare pentru Roșia Montană ori să-i elibereze licențe pentru proiecte similare la Bucium, lângă Roșia Montană.
Ce scrie în motivarea Tribunalului, și ce înseamnă asta
Am făcut o noapte albă citind și încercând să înțeleg cele peste 400 de pagini ale motivării Tribunalului de arbitraj al Băncii Mondiale de la Washington, care a dat câștig de cauză României în litigiul prin care compania canadiană Gabriel Resources ne-a solicitat despăgubiri de 6,7 miliarde de dolari în cazul Roșia Montană.
Foarte pe scurt și cât se poate de direct spus, dacă n-ar fi fost vorba de documente juridice, analizele și concluziile Tribunalului ar fi sunat cam așa: ”Măi, domnilor de la Gabriel Resources, directori, acționari, avocați și mari experți, chiar ne credeți proști, idioți, găinari sau tâlhari ca să acceptăm aberațiile voastre? Cum veniți să vă plângeți că statul român v-ar fi tras-o, când, de fapt, autoritățile române au fost aliații voștri, statul român v-a fost partener, v-a susținut și v-a apărat drepturile și doar o cantitate incredibil de nelimitată de incompetență, a voastră și a funcționarilor și autorităților locale și naționale a făcut ca proiectul să nu fie autorizat?”.
Desigur, formularea Tribunalului e mult mai diplomată și aluzivă, dar cine a absolvit un test Pisa, chiar și la un nivel minimal, nu are prea mari probleme să înțeleagă ce scrie la concluzii:
”Ceea ce arată dovezile (…) este că autorități publice și oficiali disparați căutau să-și îndeplinească mandatele de reglementare respective (de evaluare și avizare a proiectului minier – n.a.) cât mai bine puteau în circumstanțele dificile. Performanța lor nu a fost deloc perfectă și, fără îndoială, au existat întârzieri cauzate de incompetență sau lipsă de resurse (s.a.), dar pur și simplu nu există dovezi care să sugereze că eforturile lor au avut ca obiectiv blocarea progresului Proiectului (procedurile de evaluare, avizare și autorizare – n.a.)”.
”Tribunalul recunoaște faptul că reclamanții au făcut investiții substanțiale în acest proiect care, din păcate, nu s-au materializat. Este important să reamintim, totuși, că nu s-a materializat nici pentru Guvern, care este asociat cu Reclamantele (Gabriel Resources, Canada, respectiv Gabriel Resources, Jersey – n.a.) în Proiect”.
”Acesta nu este un caz în care un stat a abuzat de puterile sale suverane pentru a profita din eforturile și capitalul investitorilor privați în detrimentul lor. Nu este nici un caz în care un stat a intervenit pentru a transfera un proiect profitabil de la un investitor privat la altul pe care l-a favorizat. Acesta este un caz în care provocările de mediu, sociale, culturale și economice cu care se confruntă un proiect minier masiv s-au dovedit până acum a fi insurmontabile în circumstanțe în care vina nu poate fi atribuită în mod echitabil unei singure părți ori unei singure cauze.”
Până la a ajunge la concluzii, sunt zeci de pagini în care se face referire la istoricul proiectului, din care putem vedea câte acte favorabile proiectului minier au fost eliberate de autoritățile românești, locale și naționale, chit că cele mai importante dintre ele au fost atacate și anulate în instanță de organizații ne-guvernamentale, cu instituții ale statului român figurând de aceeași parte cu compania și apărându-i pretențiile. Mai mult, la solicitarea părților (Guvernul Ciolacu, respectiv Gabriel Resources) zeci de referiri legate de transferul licențelor ori negocierile secrete ale grupurilor interministeriale cu compania au fost cenzurate în motivare. Despre asta am scris separat.
Absurd total în pretențiile lui Gabriel
Și asta nu e tot. Iritarea celor doi arbitri care au înclinat balanța în favoarea României, rezultă destul de clar din analizarea pretențiilor companiei. Mai exact, punctarea incoerenței și lipsei de logică a pretențiilor. Astfel, Tribunalul subliniază că reclamantele (Gabriel Resources, Canada, respectiv Gabriel Resources, Jersey) ”au susținut că abia în 2015 și-au dat seama, cu ajutorul unei analize retrospective (sic!), că pârâtul (România – n.a.) a luat o decizie politică de a bloca realizarea Proiectului.”
Inițial, reclamantele nu au precizat o dată când la care pârâtul le-ar fi încălcat obligațiile și doar la interogarea persistentă a Tribunalului au prezentat ca date ale încălcării drepturilor lor 9 septembrie 2013 (având ca bază declarațiile politice făcute după începerea protestelor – n.a.), pentru cererile principale și prima cerere alternativă, respectiv 27 iulie 2021 (includerea Roșiei Montane în UNESCO – n.a.) pentru a doua solicitare alternativă.
”Aceste date ale presupuselor încălcări au fost greu de conciliat cu data de evaluare a Reclamantelor pentru pierderile lor, pe care o fixaseră la începutul procedurii (în 2015 – n.a.) ca fiind 29 iulie 2011, dată care este atât anterioară intrării în vigoare a Tratatului Bilateral Canada – România (invocat ca temei legal al pretențiilor formulate – n.a.),precum și în afara termenului de prescripție prevăzut de același tratat, dar o dată care coincide cu un vârf al prețului aurului”, arată Tribunalul în concluzii.
Cum ar veni, compania (de fapt schema piramidală de companii cu același nume) a avut nevoie de doi ani ca să-și dea seama că autoritățile române ar fi înșelat-o (!), după care și-a formulat-o pretențiile raportat la un eveniment (prețul maxim al aurului la burse) care a avut loc cu patru ani înainte (!) în baza unui tratat bilateral dinte România și Canada care nu exista la acea dată! Asta e ”tot ce au putut” marii avocați de la Țucă & Zbârcea și experții plătiți de companie!
”Există o dificultate evidentă legată de credibilitatea faptică a unei astfel de teorii a cazului”, este exprimarea diplomatică a Tribunalului, cu referire la o asemenea bazaconie inventată de avocații lui Gabriel. Totuși, pentru a sublinia absurditatea teoriei, Tribunalul mai arată că în perioada în care au pretins, ulterior, că statul român nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale pe care le-a avut (înainte de 9 septembrie 2013), reclamantele ”eu emis comunicate de presă care, în general, susțineau eforturile făcute de Guvernul pentru ca proiectul să avanseze” (!).
Tribunalele de arbitraj apără companiile. Dar nu chiar într-un asemenea hal
Am mai scris și am mai afirmat că instituția tratatelor bilaterale în baza cărora funcționează tribunalele de arbitraj ale Băncii Mondiale este una anacronică, de sorginte neo-colonială, înființată pentru a apăra drepturile corporațiilor care aveau afaceri în coloniile care și-au dobândit independența după anii 60 ai secolului trecut. Și nu e interpretarea mea, ci a unui laureat Nobel pentru economie și fost vice-președinte al Băncii Mondiale, Joseph Stiglitz, ori a unui raport recent al raportorului ONU pentru drepturile omului și schimbări climatice.
Asemenea tribunale s-au constituit pentru a apăra corporațiile, nu cetățenii, prin eludarea justiției de drept comun. ”Arbitrii” sunt, de fapt, avocați plătiți de companii, uneori chiar și în perioadele în care își exercită atribuțiile de arbitri în astfel de tribunale. Ei bine, chiar și în cazul unui asemenea sistem și al unor asemenea arbitri, absurditatea pretențiilor companiei nu avea cum să fie acoperită.
Până la urmă, Afacerea Roșia Montană este unul dintre cele mai mari cazuri de corupție din România ultimelor trei decenii, ca întindere în timp, ca număr de persoane cu decizie politică implicate și număr de funcționari publici care au comis abuzuri, de la nivel local până la Cotroceni și Victoria, dar și ca sume (de ordinul sutelor de milioane de dolari ”investite”).
Desigur, în lipsa unor sentințe penale din România ori măcar a unor dosare trimise de DNA în instanțe, Tribunalul nu putea scrie în motivare de corupție. La fel cum nu putea spune direct că opoziția localnicilor și a susținătorilor lor a fost cea care a oprit proiectul distructiv în 2013 și apoi a înclinat balanța la Washington. Nu de alta, dar o asemenea formulare directă ar fi fost o invitație și o sursă de inspirație directă pentru opoziție civică față de asemenea proiecte distructive peste tot în lume (și, după cum am arătat, nu ăsta e scopul unor astfel de tribunale).
Dar, din nou, e suficient să ai capacitatea să absolvi la limită un test Pisa pentru a înțelege ce spune Tribunalul în concluzia finală: ”Este un caz în care provocările de mediu, sociale, culturale și economice presupuse de un proiect minier masiv s-au dovedit a fi insurmontabile, în circumstanțe în care vina nu poate fi atribuită unei singure părți sau unei singure cauze. Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul, cu majoritate, decide să respingă pretențiile reclamantelor pe fond”.
Minciuni, minciuni și iar minciuni din partea statului mafiot care cu ai lui guvernanți ne a manipulat de atâția ani…
Comuniștii pe vremuri erau mici copii de țâță față de nomenclaturiștii din ziua de azi.