Mihai Goțiu

Roșia Montană și „Terorismul prin litigii”. The Guardian scrie despre cazurile în care statele sunt obligate să plătească miliarde de dolari corporațiilor care vor să distrugă mediul

”Terorismul litigiilor” este un termen consacrat de laureatul Nobel pentru economie Joseph Stiglitz pentru a desemna mecanismul suprastatal, derogatoriu de la dreptul comun și în cea mai mare parte secret, prin care marile corporații obțin ”premii” (despăgubiri) de sute de milioane și miliarde de dolari atunci când nu le sunt autorizate proiecte cu impact major asupra mediului și al schimbărilor climatice.

Subiectul este dezvoltat într-un articol din ediția de luni, 12 februarie, a The Guardian, de către Arthur Neslen, jurnalist independent care scrie pe subiecte de mediu și care urmărește de mai mulți ani litigiile dintre corporațiile combustibililor fosili și diferite state. Potrivit acestuia, sistemul de rezolvare a litigiilor dintre investitori și state prin apelul la curți de arbitraj internațional s-a născut pentru a apăra corporațiile împotriva drepturilor lor în foste colonii care și-au dobândit independența în a doua jumătate a secolului trecut.

Sistemul este unul extrem de controversat, ”arbitrii” fiind, de fapt, avocați plătiți de corporații (uneori chiar în același timp în care soluționează un alt litigiu dintre o corporație și un stat!), al căror statut de independență e total necredibil. Sumele la care ajung pretențiile firmelor sunt fabuloase – în unele cazuri trec de zeci și sute de miliarde de dolari sau euro, motiv pentru care inclusiv țări cu economii dezvoltate ajung să capituleze, cu consecințe dramatice pentru rezolvarea unor probleme sociale, naționale, de mediu sau pentru drepturile omului.

Statul român a fost prins în acest sistem anacronic, colonial și cinic în cazul Roșia Montană, în care pretențiile companiei Gabriel Resources depășesc suma de 6,5 miliarde de dolari. Evident, statul român nu e o ”victimă inocentă”, atâta vreme cât pretențiile companiei s-au construit pe un incredibil lanț de ilegalități, abuzuri, acte ilegale și promisiuni fără acoperire făcute de reprezentanți ai autorităților locale și, în special, ai Guvernelor din perioada 1995 – 2015 (data începerii Afacerii Roșia Montană, respectiv data începerii litigiului de la Washington și în raport cu care sunt formulate pretențiile companiei). Factura pentru incompetență, impostură, hoție și corupție va fi tăiată în curând, iar numele celor responsabili (cu consilierul de onoare al lui Marcel Ciolacu, Victor Ponta, în prim plan) le regăsim scrise, negru pe alb, în întâmpinările depuse de avocații lui Gabriel Resurces în arbitraj (mă rog, cele care nu sunt protejate încă, prin blurare).

Vă recomand, însă, să citiți, mai jos, analiza din The Guardian (cu scurte comentarii/ precizări/ intertitluri redacționale), pentru a înțelege cu ce ne confruntăm, dar și cât de mici și lipsiți de coloană sunt decidenții politici actuali, care în loc să adreseze fondul problemei – existența acestor curți aberante, sfidătoare la adresa a 99% dintre cetățenii acestei țări și ai lumii – caută vinovați de serviciu și își pun lătrăii din presă să-i atace pe cei care, după zeci de ani de implicare civică, au reușit să diminueze dezastrul.

Pledez ”vinovat” pentru includerea Roșiei Montane în UNESCO! Aviz lui Gâdea și altor ”ziariști” și politicieni care suspină după cianură și dinamită

Ce e ISDS

Ce obții dacă încrucișezi cei mai bogați 1% oameni ai planetei, un sistem juridic global adaptat capriciilor lor investiționale și șansa de a stoarce miliarde de la guverne? Răspunsul este ”Investor-State Dispute Settlements (sau ISDS, rezolvarea litigiilor dintre investitor și stat”, în traducere – n.r.), denumit alternativ „terorismul litigiilor” de Joseph Stiglitz, economistul laureat al premiului Nobel. ISDS este un sistem de justiție corporativ (privat – n.r.), în care un grup de avocați nealeși decide dacă unei companii i se datorează despăgubiri în cazul în care acțiunile guvernelor naționale depreciază activele sale, arată Arthur Neslen (prin active înțelegând inclusiv sau mai ales cotațiile la bursă – n.r.).

Jurnalistul subliniază că în cadrul audierilor, care sunt adesea ținute în spatele ușilor închise, documentele, cererile, sentințele, înțelegerile ISDS – chiar și conținutul cazurilor – nu trebuie să fie făcute publice, indiferent de orice considerente de interes public.

Cazul Odyssey vs Mexic

Neslen oferă ca exemplu cazul dezvăluit, săptămâna trecută, de The Guardian, despre modul în care Odyssey Marine Exploration, o companie americană de extracție a mineralelor submarine, a folosit o comisie ISDS pentru a da în judecată Mexicul, solicitând 2,36 miliarde de dolari, după ce guvernul a luat măsuri pentru a preveni dragarea acesteia în largul coastei Pacificului.

Compania obținuse o concesiune de 50 de ani asupra unei zone de pe fundul mării din largul coastei pacifice Baja California și a solicitat un permis pentru a extrage fosfat în ea. Zona curată este una de reproducere pentru balenele gri uriașe și găzduiește, de asemenea, țestoase marine pe cale de dispariție, caracatițe și moluște abalone.

Odyssey a spus că dragarea sa va avea loc într-o zonă mică, că va oferi protecție pentru creaturile marine și că va lua măsuri pentru a ajuta, ulterior, la „regenerarea” fundului mării (vă sună cunoscut? n.r.). Însă exploatarea fosfaților de adâncime implică riscuri de poluare, radiații și pierderea biodiversității, precum și daune asupra mijloacelor de subzistență a comunităților costiere.

Când (în urma mobilizării localnicilor și a activiștilor de mediu – n.r.) Mexicul a refuzat autorizarea – o dată în 2016 și din nou, definitiv, în 2018, spunând că Odyssey „a căutat să dragheze neîntrerupt fundul mării într-un loc „care constituie o comoară naturală și de cea mai mare importanță pentru Mexic și pentru lume” – compania a dus-o la un tribunal de arbitraj ISDS, argumentând că i se datorează despăgubiri pentru veniturile pierdute.

Jumătate de miliard de dolari, media despăgubirilor/caz

Potrivit Transnational Institute (TNI, think tank internațional non-profit de cercetare și advocacy care a fost fondat în 1974, Amsterdam, Țările de Jos – n.r.), au existat 1.383 de cazuri ISDS cunoscute până în prezent. Aceste instanțe înregistrează cea mai mare medie a cererilor de despăgubire și împart cea mai mare medie a despăgubirilor dintre toate sistemele juridice din lume.

Comisiile sunt compuse din trei avocați – unul numit de investitor, unul de stat și un președinte agreat de ambii. Aceștia sunt în mare parte avocați de investiții albi, bărbați, prietenoși cu afacerile, din nordul global.

Până în prezent, majoritatea investitorilor au fost beneficiarii sistemului, câștigând 61% din deciziile ISDS între 1987 și 2017, cu despăgubiri (denumite… premii – n.r.) medii de 504 milioane de dolari fiecare. Magnații combustibililor fosili au câștigat 72% din cazurile lor, scuturând guvernele cu peste 77 de miliarde de dolari, potrivit TNI.

Riscuri evidente de părtinire, conflict de interese, abuzuri de putere”

Cei trei membri ai panelului joacă adesea mai multe roluri în cadrul sistemului ISDS. Așa-numitele practici de ”revolving door” (ușă turnantă” – mecanism de lobby, prin care aceeași persoană, ocupă, pe rând, mai întâi funcții publice, apoi funcții în corporațiile care au beneficiat de acte favorabile din partea fostului funcționar public – n.r.) și ”double-hatting” (”pălărie dublă” – alt mecanism de lobby, în care aceeași persoană lucrează și pentru stat, și pentru corporații pe care, teoretic, ar trebui să le reglementeze, controleze etc. – n.r.) permit avocaților să lucreze ca arbitri, președinți sau experți atât pentru investitori, cât și pentru state – uneori în același timp.

Acest lucru poate crea probleme incompatibilitate atunci când, de exemplu, un arbitru acționează ca avocat pentru un investitor în combustibili fosili într-un caz ISDS și, în același timp sau în jurul acestuia, „double-hatting” ca arbitru (sau președinte) într-un alt caz ISDS.

Faptul că li se permite investitorilor străini să se implice în modelarea acestor grupuri (de arbitri – n.r.) creează „riscuri evidente de părtinire, conflict de interese, potențiale abateri și alte abuzuri de putere”, a avertizat raportorul special al ONU pentru drepturile omului și mediu, David Boyd, într-un raport din octombrie anul trecut.

Într-adevăr, companiile petroliere au ajutat la modelarea sistemului ISDS, care a început în anii 1960 ca o modalitate de a proteja investitorii bogați de exproprierea activelor lor fără compensații de către foste colonii devenite state independente.

Investitorii susțin că ISDS îi protejează de tratamentul arbitrar, discriminatoriu sau imprevizibil în țările care ar putea să nu aibă sisteme judiciare independente sau competente. Aceasta protejează „așteptările legitime” ale acestora în ceea ce privește securitatea în materie de reglementare, proporționalitatea și profitul.

Dar investitorii și tribunalele au folosit, de asemenea, această idee pentru a împiedica statele „să ia măsuri pentru a aborda schimbările climatice, în ciuda faptului că aceste acțiuni sunt necesare și previzibile de zeci de ani”, se arată în raportul ONU.

ALERTĂ: Dezastru la o mină de aur din Turcia, pe modelul celei dorite la Roșia Montană. S-a prăbușit un munte: 9 persoane dispărute! (VIDEO)

Confruntate cu pretenții uluitoare, guvernele capitulează

Sumele implicate s-au înmulțit și pot fi uluitoare. O companie cu sediul în Singapore, Zeph Investments, a dat în judecată Australia solicitând 300 de miliarde de dolari australieni (155 de miliarde de lire sterline), deoarece guvernul său a refuzat un proiect minier propus; compania susține că Australia ar fi încălcat obligațiile tratatului de liber schimb pe care s-a bazat. Într-un alt caz, Avima Iron Ore solicită 27 de miliarde de dolari de la Republica Democrată Congo.

Confruntate cu astfel de pretenții, adesea „guvernele pur și simplu capitulează”, a spus Boyd. Rezultatul este o slăbire a reglementărilor, în care companiile de combustibili fosili pot „bloca legislația națională care vizează eliminarea treptată a utilizării activelor lor”, după cum a remarcat Grupul Interguvernamental al ONU privind Schimbările Climatice (IPCC).

Noua Zeelandă a renunțat la anularea permiselor petroliere offshore existente din cauza temerilor legate de ISDS în 2018. Danemarca a ales anul 2050 (și nu o dată mai apropiată) ce termen limită de eliminare treptată a producției de petrol și gaze, din cauza temerilor legate de pretențiile ISDS „incredibil de scumpe”. În 2017, Franța și-a diluat planurile de eliminare treptată a extracției de combustibili fosili până în 2040, după amenințările cu litigii ISDS din partea Vermilion, o multinațională canadiană, potrivit raportului ONU. Există multe alte exemple.

„Incompatibilitatea fundamentală” dintre ISDS și imperativele climatice reprezintă un „obstacol descurajant” în calea unor acțiuni climatice eficiente și oportune, se arată în raportul ONU.

Și aici se află conflictul. Pur și simplu nu mai putem extrage combustibili fosili și totuși să prevenim încălzirea globală catastrofală. Bugetul nostru de carbon rămas nu va permite acest lucru. Cu toate acestea, prin proiectare, ISDS împuternicește baronii petrolului, cărbunelui și gazelor să blocheze progresul până când acestea vor fi plătite. Estimările eventualei facturi plătibile hiperbogaților sunt de până la 1,3 trilioane de euro (1,1 trilioane de lire sterline), dar nimeni nu știe cu adevărat (până la cât poate ajunge – n.r.).

În cazul mexican, o hotărâre judecătorească ar putea veni în acest an, dar organismele de supraveghere ISDS nu sunt optimiste cu privire la rezultat. Manuel Pérez-Rocha, membru asociat la Institutul de Studii Politice din Washington, a declarat că deciziile comisiei au fost „până acum, înclinate în favoarea companiei”. Helionor De Anzizu, avocat la Centrul pentru Dreptul Internațional al Mediului, tot din capitala SUA, a adăugat că o constatare judecătorească pentru Odyssey ar putea declanșa o gratuitate pentru alți investitori în proiecte de exploatare a fundului oceanului la adâncime care doresc să încaseze creanțe ISDS.

Un sistem zombie colonial”

Ceea ce este clar este că ISDS este un sistem zombie colonial al cărui timp util, dacă a avut unul, a trecut. A crescut ca o ”armă legală” împotriva tentativelor de a supune capitalismul combustibililor fosili preocupărilor sociale, naționale, de mediu sau pentru drepturile omului. Acum armele sale sunt îndreptate împotriva oricărui guvern care încearcă să îndeplinească ținta de 1,5 grade Celsius a acordului climatic de la Paris fără a plăti mai întâi o răscumpărare de miliarde de dolari.

Problema este că nu mai avem timp sau resurse pentru asta. Putem menține o planetă locuibilă sau putem continua să permitem celor mai bogați și mai antisociali investitori să blocheze lumea cu răscumpărările. Nu le putem face pe amândouă, concluzionează Arthur Neslen, pentru The Guardian.

Secrete negre, de miliarde de dolari, în documentele dosarului Roșia Montană, de la Washington. Domnule Ciolacu, aveți curajul să le faceți publice?

Peste 20.000 de cetățeni au semnat deja petiția prin care i se cere lui Ciolacu să facă publică decizia Curții de la Washington privind Roșia Montană. SEMNEAZĂ ȘI TU!


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

2 thoughts on “Roșia Montană și „Terorismul prin litigii”. The Guardian scrie despre cazurile în care statele sunt obligate să plătească miliarde de dolari corporațiilor care vor să distrugă mediul

  1. Nelu Ştiucă

    TRADAREA, in societatea romaneasca a devenit o parte permanenta a cotidianului politico-social si economico-administrativ. Majoritatea romanilor tradeaza ca ticalosii pe toate planurile si sunt tradati continuu de cei carora le acorda incredere. Tradarea este dureroasa atunci cind simtim cum suntem tradati de oamenii falsi, dar nu si cand noi tradam cu multa usurinta curveasca.
    Ignorind aspectul public negativ poate exista si tradare justificata de alegerea interesului propriu in realizarea celui mai simplu instinct, acela de a supravietui.
    Actul de trădare semnifica in primul rand lipsa, unei valori umane esentiale, a credintei, a unor convingeri, pentru ca nici un om cu crez adevarat nu poate trada. Tradeaza cel ce nu are nici o credinta si care se ascunde sub masca servilismului, ipocriziei si a falsitatii.
    Tradarea este considerata un mare pacat, deoarece viata a dovedit-o ca nu este usor sa decidem impotriva vointei noastre, a tentatiilor ticaloase sau a interesului nostru marsav si putini sunt cei care au vocatia de martiri.
    In politica romaneasca postdecembrista nu s-a remarcat nici un caz de loialitate politica cu finalitate glorioasa sau virtute, in schimb s-a putut vedea foarte frecvent tradarea calificata, prin aplicarea diferitelor moduri de operare imorala in interese meschine de partid, de grup sau personal.
    In existenta oricarei intelegeri(contract) politice, in drumul spre realizarea tintelor nobile trambitate pentru a fi auzite de creduli, totdeauna au aparut situatii in care cel putin un politician, animat de ganduri negre dusmanoase, imorale a demonstrat ca interesul lui este altul mult mai important decat al celorlalti de langa el si atunci a intervenit ruptura in urma caruia s-a urzit tradarea politica ca o alegere egoista, fara a mai interesa ca aceasta este de fapt facuta impotriva, celor cu care a mers impreuna pina in acel punct al unui traseu comun sau a celor care i-au acordat increderea.
    Datorita TRADARII, incompetentei si imoralitatii putine obiective politice de interes general au mai fost finalizate conform intelegerilor stabilite initial.
    Politicienii romani, pentru a fi alesi, au promis si cautat sa convinga prin siretenie si mecanisme demagogice cat mai multi alegatori pentru a le castiga votul sau pentru a le fura picatura de putere publica. Dupa castigarea mandatului marea majoritate a acestora (mai ales daca au si imunitate) au tradat, acoperindu-se cu justificarea politicii personale, ridicata mult mai sus decat rangul oricarui votant sau semen de-al sau.
    In acest context este clar ca majoritatea POLITRUCILOR care acorda TRADARII rang de virtute nu mai pot dovedi DEMNITATE deoarece, sunt lipsiti de anumite valoari umane, cinste, merite morale si de instictul politic suprem de a preţui omul sau de a manageria destine umane.
    In cazul unor conflicte sociale, niciodata nu se poate clarifica situatia despre cine a tradat primul, pentru ca frustrati de pierderea suferită, cei care se simt sacrificati, se arata a fi tot politicienii stapaniti de ura si egoism, plini de sine si incapabili de a-si recunoaste propriile tradari. Astfel ei devin victime artificiale si razbunatori crunti in numele unei moralitati lipsite de orice constiinta a tradarilor pe care le-au facut.
    “Calea TRADARII NATIONALE totdeauna a fost croita de/prin politica”. Cateva maxime cu referire la tradare sustin cele consemnate: “Servilismul este masca tradarii”- Francesco Orestano ; “Nu este credincios faţă de nimeni şi de nimic cel ce-şi poate trăda tovarăşul de trudă”- Antoine de Saint-Exupery; “Trădarea niciodată nu-nfloreşte desi e un spin. De ce oare? De-ar înflori n-ai mai putea să-i spui trădare” – John Harington

    Reply
  2. Berenger

    De regulă astfel de cazuri sunt posibile deoarece multinaționalele au grijă să introducă de la bun început (evident cu complicitatea unor funcționari guvernamentali) niște clauze asiguratorii în contractele de concesiune care le garantează că vor face profit și dacă nu vor exploata un gram din resursele concesionate. Pentru asta însă este nevoie pe de o parte de niște prădători calificați -care să știe cum să formuleze aceste clauze astfel încât să nu lase loc la vreo interpretare într-un eventual litigiu- și de niște funcționari corupți de încredere care să formuleze contractul astfel încât să lase loc acestor clauze asiguratorii. În cazul Roșia Montană niciuna dintre aceste condiții nu a fost îndeplinită: beneficiarul concesiunii (Gabriel Resources) era reprezentat de un aventurier român fără liceu (care se ascunde și acum în Africa de cei cărora le-a vândut în 2003 participația sa la GR) iar funcționarul guvernamental mituit -ale cărui fapte dovedite de procuratură s-au prescris între timp- era la rândul său un politruc incompetent care nici el nu știa cum să introducă aceste clauze în contract. În plus acționarii americani au mai avut parte și de un management local care a preferat să tragă targa pe uscat pe salarii babane timp de peste 25 de ani fără bătaia de cap pe care ar fi implicat-o o exploatație minieră de complexitatea proiectului de la Roșia Montana.
    Deh, ghinion! -cum ar zice dl. președinte. ;)

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *