Globalizarea verde: Speranța de supraviețuire a Vestului în era crizei

Contextul postbelic

După Al Doilea Război Mondial, gândirea strategică în Vest s-a concentrat pe prevenirea unor conflicte noi prin conectarea resurselor și intereselor fiecărei țări. Uniunea Europeană a luat naștere tocmai din această dorință de ”pace prin interdependență”, prin care interesele economice ale statelor trebuia să fie atât de conectate între ele încât nimeni nu și-ar fi permis costurile unui război. În Europa, cel puțin, planul a mers. Sub umbrela UE, care asigura interdependență economică, și NATO, care oferea protecție contra amenințărilor externe, Europa a cunoscut cea mai pașnică perioadă din istoria sa, fapt care a permis fiecărui stat membru să prospere.

Interdependența economică și pacea

Succesul european a creat speranța că mecanismul păcii prin interdependență poate fi aplicat și la scală mai largă, speranță care a avut ocazia să se înfăptuiască după 1989 și căderea blocului comunist. Rând pe rând, statele fost comuniste au aderat la NATO (pentru protecție contra amenințărilor externe – Rusia, deși rar i se spunea în mod explicit numele) și la UE pentru p

rosperitate și interdependență economică (un fel de protecție în caz că un alt membru NATO ar fi deschis ostilități, fie ele militare sau de altă natură).

În afara continentului, interdependența economică (ceea ce avea să se numească ”globalizare”) a dus la strămutarea producției de bunuri de larg consum spre zone tot mai specializate pe diferite nișe. Fructe crescute în Coasta de Fildeș sunt tăiate și conservate în Brazilia apoi vândute pe piața europeană, piele de la vite din Argentina este prelucrată în China, etichetată în SUA și vândută peste tot în lume ș.a.m.d. Modelul economic globalist a permis zonelor sărace să se dezvolte prin conectarea la fluxul comercial internațional, a dus la scăderea prețurilor și – nu în ultimul rând – a deschis posibilitatea ca niciun stat să nu mai vadă războiul ca o soluție eficace pentru probleme. Când deconectarea de la sistemul globalist te poate ruina practic peste noapte, soluțiile diplomatice ajung să domine relațiile internaționale.

În ciuda criticilor (unele legitime, multe exagerate), globalizarea pare că a livrat pacea dorită. După acordul de pace semnat de guvernul columbian cu guerilele FARC în 2016, singurelele zone rămase în lume cu conflicte armate active erau în nordul și estul Africii, în Orientul

 Mijlociu și în Ucraina. În restul lumii era pace. Desigur, erau destule zone cu conflicte înghețate (Coreea), dispute la graniță (India și China, Grecia și Turcia) și tensiuni inclusiv armate (China și Taiwan), dar nu conflicte deschise, militare și clar nu războaie în toată regula. ”Pacea globalistă”, prin interdependență pune în prim-plan soluțiile diplomatice, pentru că rezolvarea violentă a conflictelor vine la pachet cu costuri atât de mari încât niciun stat rezonabil nu și le-ar asuma.

Invazia Ucrainei și schimbarea dinamicilor geopolitice

Delegațiile Vestice s-au încolonat la ușa Kremlinului în prima parte a anului 2022 tocmai ca să caute o soluție diplomatică la problema Ucrainei, pentru că era singura pe care o credeau posibilă. În fond, Moscova fusese integrată la fluxul economic global: cele mai mari venituri ale sale veneau de la Europa pentru hidrocarburi, poporul rus gustase din beneficiile globalizării și istoria recentă arătase că lucrurile se pot aranja la masa negocierilor. Greșeala lor a fost că nici nu au luat în calcul varianta ca Moscova să fie de acord să suporte costurile imense ale unui război. Ce e drept, Putin se aștepta la o reacție slabă, ca în 2014, nu la frontul comun de care s-a lovit.

Însă invazia Ucrainei schimbă datele problemei în mod unic. Pe de-o parte Vestul, din care România face parte, nu mai are de ales decât să meargă până la capăt cu scoaterea Rusiei cu totul din Ucraina dar și din sistemul globalist pe care a lucrat timp de zeci de ani să îl clădească, tocmai ca să arate tuturor că deconectarea vine cu niște costuri de nesuportat. Pe de altă parte, dacă aceste costuri nu descurajează Moscova să renunțe la război?

Dacă Moscova înghite costurile, bagă călcâiele în pământ și ține cu dinții de teritoriile ocupate din Ucraina, ce garanții există că alte țări nu vor face la fel? China ia lecții de la invazia rusească în pregătirea unor operațiuni similare în Taiwan, iar politica globalistă a păcii prin interdependență s-ar putea să nu funcționeze nici în cazul lor. Beijing vede Taiwan ca parte din China, Taiwan se vrea și este de facto de zeci de ani stat independent, iar pentru SUA menținerea Taiwanului în afara influenței chinezești este cel mai important obiectiv de politică externă al momentului, deci o soluție diplomatică prin care aceste poziții să se împace pare imposibilă.

Mai mult, conflictul din Ucraina a scos la iveală o slăbiciune a strategiei de pace prin interdependență: pentru că toate statele sunt legate între ele economic, atunci când suferă unul, suferă toate. Tocmai de aceea a crezut Putin că nu vor fi consecințe: orice sancțiune asupra lui s-ar resimți și în țările care o aplică, deci cine e dispus să sufere poate avea câștig de cauză, mai ales dacă ceilalți nu sunt la fel de dispuși. Tot jocul pe care îl încearcă acum Moscova este să strângă din dinți și să aștepte ca Vestul să renunțe.

Dacă și alte țări precum China decid să facă la fel în privința altor teritorii cum ar fi Taiwan, atunci costurile ar fi incomparabil mai mari pentru toată lumea. De Rusia depindeau câteva țări europene pentru energie. De China depinde întreaga lume pentru aproape orice produs fabricat. Deci dacă China decide să tragă aer în piept, să pună mâna pe Taiwan și să-și țină respirația, cine s-ar sufoca mai întâi – ei sau Vestul care depinde de ei? Deja Beijing acumulează rezerve de capital, aur, petrol, oțel, cupru cât și porumb, grâu și soia. Rezervele de grâu sunt la nivel record, peste 50% din producția globală fiind strânsă de China, fapt care duce și la creșterea prețurilor în celelalte țări. Asemenea pregătiri arată că China pare și ea dispusă să suporte costurile unor sancțiuni și să stea izolată o vreme de la sistemul internațional, încrezătoare probabil că – dacă Vestul cedează primul în cazul Ucrainei, la fel ar face în cazul Taiwan.

Mai este viitor pentru globalizare?

Pe scurt, da. Puține țări din lume pot suporta mult timp costurile decuplării de la sistemul internațional. Deși suferă la capitolul tehnologie, Rusia are suficiente resurse naturale și de producție să își asigure produse de bază pentru consum intern, deci sancțiunile nu vor duce la penurie de alimente sau energie, așa că cetățeanul rus de rând nu va fi prea afectat, mai ales cel care nu locuiește în Moscova sau St. Petersburg. Durerea sancțiunilor se resimte în rândul oligarhilor care își pierd averile și în rândul producătorilor de armament, care au nevoie de importuri pentru piese de ultimă generație pe care nu le pot fabrica singuri, iar părerea acestora s-ar putea să conteze dat fiind că Rusia este o dictatură unde părerile omului de rând nu prea au greutate.

Unde Moscova poate pierde e la costurile umane. Miile de cadavre care revin în țară și cazurile în care soldații dispar și nu se mai știe nimic despre ei pot genera genul de nemulțumire care întoarce opinia publică împotriva războiului. Kremlinul are de mult probleme cu a mobiliza suficienți oameni, nu se mai poate baza pe mercenari după insurecția grupului Wagner și lipsa armamentului modern plus doctrina militară care nu pune mare preț pe soldatul de rând duce la pierderi mari. Combinat cu problema demografică pe care Rusia o are de zeci de ani și valul de oameni care au plecat din țară de la începutul invaziei vedem că s-ar putea ca în cazul unui război de uzură, să nu mai aibă fizic oameni de ocupat tranșeele săpate.

Alte țări însă nu au luxul unei abundențe de resurse naturale, deci pentru cele mai multe ar fi sinucidere curată să fie decuplate de la sistemul internațional. Deși își pot supraviețui o vreme izolate de sistemul internațional, nici Rusia și nici China nu își pot ține respirația la nesfârșit, China fiind în mod special vulnerabilă din moment ce depinde de importuri și pentru energie și ca să își hrănească populația imensă. Mecanismul care a asigurat pace în Europa pare să funcționeze în cazul țărilor dependente de importuri, deci există speranța să funcționeze și asupra Chinei. Speranța, însă, a mai dat greș în trecut, deci Vestul deja ia măsuri să reducă dependența de China, pregătind un scenariu în care Beijing și Moscova cooperează deschis împotriva statelor liberale – prima cu forța umană și economică, iar a doua cu resurse naturale.

Pe scurt, cele două țări mizează că împreună pot să sufoce Vestul până îi reduc de tot dorința de a rezista ocupației din Ucraina și Taiwan. Iar strategia Vestului acum este să reducă dependența de ambele țări, ca să reziste unei eventuale ruperi a relațiilor comerciale.

O nouă paradigmă internațională?

Invazia Ucrainei a redeschis subiectul securității în statele Vestice și nu numai. Dacă există țări pentru care interdependența nu descurajează lansarea unui război, ce se poate face totuși pentru prevenirea conflictelor viitoare?

În primul rând, Vestul trebuie să FIE și să ARATE că este puternic. Bugetele militare deja cresc, comenzi noi de echipamente și muniții deja vin, lecțiile din Ucraina se învață, iar aliații deja trimit trupe mai aproape de frontierele NATO și în alte țări aliate.

În al doilea rând – și aici e noutatea – începe un proces de decuplare de la țările ostile. În UE se diversifică sursele de energie, se investește masiv în regenerabile și se accelerează integrarea statelor membre (de acolo ridicarea MCV pentru România și importanța extinderii Schengen de exemplu), dar se și mută fabrici europene din China în alte țări, atât din rațiuni politice cât și pentru că mâna de lucru în China nu mai este cea mai ieftină din zonă. În SUA deja a început reindustrializarea (re-aducerea fabricilor pe teritoriul SUA) și embargoul pe tehnologie, plus investiții serioase în tehnologie nouă și în facilități de producție a microprocesoarelor de ultimă generație, printre altele, unde Vestul este și vrea să rămână lider mondial.

Mai mult, administrația Biden a adoptat și o politică prin care ”corupția strategică”, adică cea finanțată de state autocrate, e tratată ca problemă de securitate națională. Practic, este o recunoaștere că suntem deja într-o stare de război, în care bani de la Kremlin și din alte părți ajung la partide extremiste, ale căror obiective sunt să distragă atenția, să dezbine și să slăbească statele democratice cu scopul de a reduce sprijinul oferit Ucrainei și, în mod ideal, să spargă blocul Vestic cu totul. Așa că măsurile de combatere a corupției strategice vin la pachet cu măsuri de combatere a propagandei și minciunilor prin care se slăbește încrederea în instituțiile democrate – care, să fie clar, merită apărate.

Viitor (mai) verde?

Strategia decuplării economice presupune reducerea dependenței de țări autoritare, ca să nu mai aibă pe viitor pârghii de șantaj. Pe energie, decuplarea înseamnă investiții în regenerabile, energie nucleară și diversificarea surselor de producție și a furnizorilor când e nevoie de importuri. Energia regenerabilă este nu numai ”verde”, ci îți permite și să descentralizezi producția, ceea ce reduce costul pentru consumator, ba chiar îi permite să fie prosumator adică să își producă singur energie și să verse în rețea ce nu consumă.

Producția descentralizată aduce mai ales un plus siguranței naționale. Cu 2-3 rachete poți scoate din uz o centrală termică, hidro sau nucleară, cu riscurile aferente. Să oprești producția pe un câmp eolian sau solar este mult mai dificil.

În plus, când nu mai depinzi de hidrocarburi pe care nu le ai, scade și puterea OPEC și a țărilor cu resurse, dar fără stat de drept. O bună parte din ”ambiguitatea morală” și ”ipocrizia” Vestului în materie de principii internaționale venea tocmai din relația nu tocmai prietenoasă cu OPEC și OPEC+. Reducerea dependenței de hidrocarburi dă o șansă și democrațiilor să fie consecvente când vine vorba despre principiile promovate.

Costurile tranziției

Pe alte planuri, decuplarea înseamnă investiții în producție domestică, deci noul model economic internațional pare să fie mai regional: ceea ce poți produce local produci și consumi local, iar importurile vin doar să acopere ce nevoi rămân. Modelul presupune investiții în cercetare și în capacitate de producție proprie. De ce să aștepți după echipament militar de la aliați când ai capacitate să produci și singur? Fabricile automatizate permit chiar genul de producție la scală largă de care o țară are nevoie, cu costuri mai mici din moment ce au nevoie de mult mai puțini angajați.

Problema ține de costuri. Pe de-o parte sunt costurile enorme care vin cu dezvoltarea capacității proprii. Pe de altă parte, globalizarea a redus prețurile pentru că specializarea permite economii de scală. Costul pe unitate scade mult atunci când produci milioane de unități pentru piața globală. Când produci doar câteva zeci de mii pentru consum propriu, pentru că fiecare țară face la fel, prețurile cresc. Din păcate, această situație nu pare să fie evitabilă. Globalizarea a permis țărilor cu mână de lucru ieftină să se dezvolte suficient încât au crescut și acolo salariile, iar singura cale să scadă mai departe costurile de producție vine din automatizare. Iar dacă e să construiești fabrici automatizate, unde ai nevoie mai mult de ingineri decât de lucrători la bandă, de ce nu le-ai construi direct în Europa?

Decuplarea și reducerea dependenței de țări autocrate înseamnă că politicile viitorului trebuie să fie mai verzi. Modelul vechi de globalizare, în care salariile erau mici, energia ieftină și mai bine cumpărai un produs nou decât să repari unul vechi nu mai pare posibil. Automatizarea rezolvă parțial problema salariilor, deci repatrierea producției industriale nu ar crește enorm de mult costurile pe unitate, ba chiar s-ar putea să le scadă din moment ce nu ar mai fi nevoie de transport peste ocean până la piața de deschidere. Condiția este să menții genul de producție la scala reușită de China sau alte țări asiatice. Presiunea mărfurilor ieftine din China forța firmele europene să scadă prețurile uneori mai mult decât își permiteau, așa că multe pur și simplu falimentau, lăsând piața pe deplin controlată de China. Decuplarea de China e o ocazie pentru firme noi să se ridice în Europa și să ocupe vidul rămas.

Reducerea dependenței energetice

Pe energie, problema e mai spinoasă. Gazul rusesc era ieftin – mult mai ieftin decât de la alți furnizori – deci decuplarea de Rusia se resimte mai ales în economiile care depindeau de hidrocarburi, cum ar fi Germania. Alternative pentru energie ieftină sunt la OPEC, în centrale nucleare sau în regenerabile. Cu OPEC te expui la același tip de șantaj ca în cazul Rusiei (lăsând la o parte poluarea, impactul asupra mediului și problema că hidrocarburile sunt totuși finite, deci până la urmă tot va fi nevoie să trecem la altceva).

Centralele nucleare sunt o soluție pe termen scurt. În lume se folosesc în jur de 60.000 de tone pe an de uraniu, iar rezervele totale ale globului sunt estimate la 8 milioane de tone, la adâncimi din ce în ce mai mari. Deci extracția de uraniu devine tot mai scumpă, iar dacă cererea crește prin deschiderea de noi reactoare, se estimează că prin 2040 energia nucleară va fi nerentabilă. Alte tehnologii cum ar fi reactoare modulare, cu toriu sau de reproducere (‘breeder reactors’) au propriile probleme legate de costuri și securitate.

Mai rămâne energia regenerabilă. Agenda verde la nivelul UE deja prevede înlocuirea hidrocarburilor cu regenerabile, dar în contextul invaziei din Ucraina această tranziție devine vitală. Decizia politică a decuplării de Rusia vine în primul rând ca urmare a invaziei dar, realist vorbind, ea trebuia luată de mult. Europa în primul rând nu trebuia să ajungă dependentă de gaz rusesc. Oricare ar fi rezultatul războiului, aproape fiecare țară din Europa este hotărâtă ca șantajul la care UE a fost supusă după februarie 2022 să nu se mai repete. Asta presupune independență energetică, pe care numai sursele regenerabile o pot oferi. Așa că cele mai multe state europene și UE per ansamblu susțin trecerea la energie regenerabilă (fie direct fie cu ajutor nuclear pe termen scurt), chiar dacă pe termen scurt costurile s-ar putea să fie foarte mari.

Alegerea, deci, este între două situații neplăcute: ori cedezi șantajului și rămâi dependent de hidrocarburi și de importuri ieftine, ori suporți costuri mai mari ca să fii independent energetic și nu numai. Statele democratice pare că au decis că șantajul a durat destul.

Penurie minieră

Și instalațiile pentru energie regenerabilă și producția automatizată au nevoie de materie primă, mai ales de metale rare dacă vorbim de tehnologii avansate. Iar materia primă nu este distribuită în lume pe criteriul liberalismului.

Poate cel mai mare succes al politicii externe duse de Beijing în ultimele decenii a fost să pună stăpânire pe resursele minerale din Africa și nu numai. Schema a fost să ofere împrumuturi enorme la dobânzi mici, mizând că țările respective sunt prea corupte ca să plătească datoriile, ceea ce s-a și întâmplat. Banii chinezești au dispărut în avioane private și conturi secrete, iar la scadență s-au prezentat țările cu mâna goală. Beijing le-a iertat de datorii în schimbul unor concesii strategice cum ar fi să accepte baze maritime pe propriul teritoriu sau să concesioneze Chinei drepturi miniere exclusive, mai ales pe metale rare.

Un plan european serios de investiții în Africa ar fi ajutat nu numai țările respective să se dezvolte în mod mai sănătos dar ar fi menținut și accesul la metalele rare de care este nevoie când vrei să construiești instalații de energie regenerabilă. Penuria de resurse miniere forțează deci Europa să folosească chibzuit ce are și să refolosească și să recicleze ce poate ca să recupereze metalele rare din electronice mai vechi. Asemenea lucruri sunt scumpe dar s-ar putea ca, în cazul unui conflict economic sau militar cu China, să nu ai altă soluție.

Globalism democratic (?)

Realist vorbind, noua paradigmă economică probabil nu va duce complet la localizarea producției, ci mai curând la un ”globalism democratic”, în care țările liberale cresc cooperarea între ele și dependența una față de alta și reduc dependența față de autocrații. Efectul este nu numai că previi conflicte prin interdependență în statele unde opinia populară chiar contează, dar asiguri și că în caz de nevoie toate statele interdependente intervin atunci când un partener este amenințat, din moment ce toate ar resimți problemele.

Europa, așadar, are decizii grele de luat. În relațiile internaționale, gândirea europeană a fost mai mult orientată pe profit pe termen scurt decât pe o strategie pe termen lung. Costurile acestei gândiri abia încep să se vadă. Statele Unite stau mai bine când e vorba de gândire strategică, deci reacția lor a fost mai fermă, motiv pentru care au și dat tonul decuplării și a reducerii dependenței. Dilema acum este dacă globalizarea se poate restrânge doar la statele liberale și cu ce costuri.

Schimbările mari se fac adesea tocmai în vremuri excepționale, deci statele europene pot să profite de noul context să redevină actori principali pe scena politicii internaționale dacă au curajul să meargă până la capăt cu decuplarea de regimurile autoritare și să gândească strategic cu toate dificultățile aferente. Ce putem spera este ca statele lumii să adere la globalismul democratic și să prefere valorile liberale orientate spre cooperare și pace, nu cele autocrate și iliberale.