Sa presupunem ca esti o firma importanta, “firma A” care anunta public ca doreste sa angajeze un CEO si angajeaza o importanta firma de recrutare sa o ajute in acest proces.
Firma de recrutare isi face datoria si, din 800 de CV-uri, trimite clientului o lista cu 27 de nume pentru a discuta ultimii 3 finalisti.
Angajatorul primeste lista si o publica pe internet.
In mod clar, procestul de recrutare este compromis. Singurii care au de castigat sunt acei manageri care sunt someri in momentul intocmirii listei, in acest fel se face public ca sunt manageri buni, cautati de lume. Insa ceilalti au de pierdut: unii poate pentru ca afla angajtorii lor prezenti despre intentiile lor de a-si cauta alt loc de munca, altii pentru ca sunt discutati in piata publica desi nu au semnat pentru asta. Altii pentru ca vor pierde, iar intr-o cariera lunga nu e bine sa ai o imagine de pierzator. Altii vor pierde pentru ca, desi firma la care lucreaza in prezent, adica “firma B” le-a dat binecuvantarea sa aplice pentru un rol de membru ne-executiv intr-un consiliu de administriatie vor avea legat numele “firmei B” de un esec; “firma A” aparand in presa ca angajeaza manageri mai competenti decat “firma B”.
Si pentru ca procestul este compromis, orice viitor proces de angajare din partea actionarilor “firmei A” va fi compromis. Sa facem un exercitiu de imaginatie si sa inlocuim acum “firma A” cu CNADNR si veti vedea rezultatele faimoasei campanii de recrutare de manageri privati la stat.
E bizar sa publici numele unui candidat (selectionat sau nu) inainte ca acesta sa aibe o sansa sa faca mutarea lui cunoscuta. Asa ceva e elementar si nu are nimic de a face cu ,,deschiderea” pe care unele autoritati o hipertrofiaza (atunci cand le convine si cand ea nu face doi bani pentru nimeni).
P.S. Pentru numele lui God, d-le Stoica, nu gaseati alt termen in loc de ,,CEO”?? De ce nu scrieti mai bine direct in engleza tot articolul?