Libertate sau securitate, ce alegeți?

În fața mea, la masă, vorbește o avocată din Olanda, care face muncă voluntară pentru o organizație de drepturile omului din Amsterdam. Cea mai veche organizație, de 40 de ani există în Olanda, dar abia în ultimii ani au început să dea de greu. Enumeră problemele cu care se confruntă Olanda: accesul greoi la justiție, discriminarea imigranților, restrângerea libertăților fundamentale sub pretextul luptei antiterorism. Avocatul poporului de la ei tocmai și-a dat demisia în semn de protest pentru condițiile proaste din închisori, spunând că se simte neputincios în fața acestei situații. Mă întreabă dacă în România ar fi interesantă această știre.

Mă uit la ea și nu-mi vine să cred că vorbește despre Olanda. Înaintea ei, o avocată din Belgia se plângea de supraaglomerarea închisorilor, condiții proaste de detenție, că deținuți cu boli psihice nu primesc tratament, de violențele polițiștilor sau noua legislație împotriva terorismului care restrânge drepturile omului.

Tipa din Spania vorbește și ea despre o nouă taxă care s-a introdus în Spania și care limitează accesul la justiție pentru clasa mijlocie. Amintește despre violențele polițiștilor împotriva oamenilor care au ieșit în stradă ca să protesteze în cazul diverselor abuzuri. Acum derulează o campanie împotriva dorinței parlamentarilor și bisericii de a interzice avortul. Irlandezii, în schimb, se luptă să legalizeze și avortul și căsătoriile gay.

Tipul din Suedia confirmă că și la ei există discriminarea imigranților și violențe ale polițiștilor, chestii cu care nu prea s-au întâlnit până acum câțiva ani. O avocată din Croația face un portret al țării în care lucrează: societate patriarhală, oamenii nu sunt interesați de drepturile lor, numai minoritățile sunt mai active și vocale, e dificil să-i faci pe oameni să priceapă că le sunt încălcate drepturile, când acest concept e destul de vag.

Vine și pune capac reprezentanta unei organizații din Marea Britanie, care spune că Partidul conservator are de gând să scoată țara din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care accesul la justiția internă e oricum prohibitiv de scump, iar sub pretextul luptei împotriva terorismului oamenii au ajuns practic să urască noțiunile de drepturile omului la fel cum îi urăsc pe imigranți.

Sunt de câteva zile la Londra și nu aud decât despre cum statele astea vest europene, la care ne raportăm noi întotdeauna ca la niște modele „cu apă caldă”, au în ultimii ani fix aceleași apucături ca noi ăștia mai începători într-ale democrației: tendința de a restrânge libertățile fundamentale sub pretextul securității, al protecției împotriva terorismului. Dar în timp ce noi avem scuza că abia ne-am descoperit drepturile, după căderea comunismului, și abia învățăm să luptăm pentru ele, ei nu au nicio scuză. Ce naiba au făcut în timp ce noi eram sub dictatură? De ce n-au fost atenți?

„Am avut încredere în stat și nu ne-am pus niciodată problema că ne poate trage pe sfoară”, îmi explica aseară tipul din Suedia. Aceeași expresie o folosește și tipa din UK. Se pare că și statele lor s-au comportat precum șmecherul din Filantropica lui Nae Caranfil: ai clipit, te-a făcut la buzunare! Se vorbește la masă despre momentul în care vesticii au ajuns să realizeze că aveau niște drepturi care încep să le fie restrânse: 11 septembrie 2001. Chiar dacă numai unele (Spania, Olanda, Norvegia, Belgia, Franța și UK) au avut parte de atentate teroriste, frica e folosită în toate celelalte state pentru a motiva necesitatea anulării unor libertății. Frica de teroriști și, de ce nu, frica de imigranții care le iau locurile de muncă. Abia acum, când își pierd din drepturi, unii încep să se întrebe cum ar trebui să procedeze ca să și le revendice. Totuși, mult dorita „masă critică” nu e atinsă nicăieri. Încă.

Ne găsim practic într-un punct comun, deși avem trecuturi diferite. Toate organizațiile de drepturile omului prezente la masă recunosc aceiași inamici: statul cu tendințe de control excesiv și cetățeanul letargic care se lasă prostit, de frică. Olandeza îmi povestește despre manualele din școlile lor publice, în care sunt discriminați copiii marocani și mamele lor, dați ca exemplu de viitori infractori. Îi zic că nu pot să cred că așa ceva se întâmplă în vestul Europei, pentru că noi ne raportăm la ei în tot ce facem. „Da, voi vă doriți ce am avut noi acum câțiva ani, dar nici noi nu mai avem acea stare de fapt”.

Ce ne rămâne de făcut, atunci? Ungurii sunt disperați că Orban le calcă în picioare orice idee de libertate, societate civilă sau independență media. UE nu reacționează, iar America e mai departe decât Rusia. Grecul, care enumerase și el belelele din țara lui însorită (imigrația masivă din afara UE, discriminarea refugiaților, durata procedurilor judiciare, puterea excesivă a bisericii ortodoxe), propune o abordare proactivă, dar care să nu le mai vorbească oamenilor despre noțiuni abstracte precum „drepturi și libertăți fundamentale”, ci despre o alegere pe care trebuie s-o facă: libertate sau securitate? O alegere pe care nu o poți face când ți-e frică. Deci mesajul ONG-istic trebuie să combată frica, pe care o sădesc alții în mentalul colectiv și care sub pretextul securității ne îngrădesc rând pe rând toate libertățile. O misiune pentru care se pare că niciunul dintre ONG-urile de la masă nu e pregătit. Vesticii abia se dezmeticesc din lunga democrație în care au trăit fericiți după al doilea război mondial. Noi esticii abia am început să simțim adierea democrației că iar ne bate în ceafă crivățul dictaturii.

Ei au luat până acum drepturile de-a gata, ca ceva ce li se cuvenea, noi abia le descoperim.

Deocamdată ne-am întâlnit ca să vedem cum putem îmbunătăți platforma lansată acum patru luni – www.liberties.eu – și al cărei merit este faptul că ne-a făcut să înțelegem că avem aceleași probleme, chiar dacă trăim în țări diferite. Așa că, dacă vreți să aflați ce se mai întâmplă și prin alte părți ale Europei, în materie de drepturi civile, puteți să citiți acolo – e tradusă în 12 limbi, inclusiv română.