De ce suntem prosti?

Două știri:

1. ProTV derulează de câteva săptămâni o campanie jurnalistică foarte interesantă și bine documentată, intitulată „Tu știi ce mai fac părinții tăi?” Este despre bătrânii rămași acasă, în urma copiilor emigrați la mai
bine sau după muncă, bătrâni de care, ce să vezi, nu are nimeni grijă.
Nici statul, nici biserica, nici familia. În fiecare seară la știri este
câte un reportaj din campania asta, în care vedem și comparativ cum
reușesc alte state să aibă grijă de bătrânii lor.

2. Mai mulți șmecheri din fotbal, miliardari și găunoși, sunt
condamnați la închisoare pentru deturnare de fonduri. Printre ei un fost
fotbalist cunoscut, pentru care o parte din societate cere acum
grațierea, pe motiv că a fost băiat bun și a făcut onoare patriei.

Ambele știri au generat câte o petiție online. Semnăturile, până acum: 25.000 pentru bătrâni, 18.000 pentru Free Gică.

Mai multe reacții:

Dacă ai trăit destul în România nu vei fi uimit să afli că nu prima
știre – care vorbește despre soarta de rahat a peste un milion de
bătrâni, și până la urmă despre o problemă cu care mai mult ca sigur se
confruntă aproape fiecare familie – a stârnit dezbateri aprinse în
societate, ci a doua. Românii s-au împărțit în două tabere zilele astea:
ăia care-și freacă palmele și plescăie din buze de plăcere la gândul că
șmecherii din fotbal tocmai au fost sodomizați în primele lor nopți în
pușcărie; și ăia care se dau de ceasul morții să-l salveze pe simbolul
fotbalistic de la pușcărie, semnând petiții și clamând grațierea de la
președintele țării.

Nimic despre soarta bătrânilor, cum spuneam. În domeniul ăsta se
preferă varianta „fiecare doarme așa cum își așterne”, deși asta s-ar
aplica perfect și celor de la pușcărie.

Niște realități:

Ca una care a umblat în ultimii ani prin câteva pușcării din țară vă
pot spune că ambele tabere sunt în eroare. VIP-urile (fie politicieni,
fotbaliști sau oameni pur și simplu bogați) nu trăiesc pușcăria la fel
ca prostimea. Niciodată. Dacă ai bani viața poate fi suportabilă în
închisoare, desigur dacă înveți să nu te mai gândești la libertate. Unii
consideră că e acceptabil să plătești cu libertatea câțiva ani, ca să
cheltuiești apoi câteva milioane de euro. Viața e de rahat în închisoare
doar pentru cei care nu au bani, nu au familie, nu-i caută nimeni și nu
au la cine să se plângă. Adică pentru aceia care nu au șanse să răzbată
nici în libertate. Prin urmare comit găinării și ajung la răcoare, unde
nu sunt ajutați cu nimic să se îndrepte, pentru că – veșnica scuză – nu
sunt suficienți bani la buget. Deci nu beneficiază de cursuri de
calificare, nici de ajutor pentru reintegrare la finalul pedepsei, așa
că mulți dintre ei revin după gratii și o iau de la capăt. În timp ce
bogații își ispășesc în condiții de VIP simbolicele pedepse, apoi ies ca
să se bucure de restul de avere care le-a rămas în conturile îngrășate
prin evaziunea fiscală pentru care au fost condamnați.

Singura legătură dintre ei e banul public: unii l-au furat, ceilalți nu l-au văzut niciodată.

Tot banul public, sau mai exact lipsa lui, stă și la baza problemei
celorlalți. A bătrânilor de care nu mai are nimeni nevoie. „Cine n-are
bătrâni, să-și cumpere” a fost inventat de același autor al lui „faci un
copil ca să ai sprijin la bătrânețe”. Nu se mai poartă niciuna dintre
ele în societatea actuală, copiii zboară mai departe de cuib și nu văd
niciun motiv pentru care ar trebui să renunțe la viețile lor, cât de cât
acceptabile, ca să se sacrifice pentru un muribund, fie el și ăla care
i-a crescut. Statul, pe de altă parte, nu are bani pentru bătrâni, abia
se împrumută de la FMI ca să le plătească pensiile. Adevărul e că i se
cam rupe de ăia care nu produc, deci nu mai pot fi mulși.

Nu suntem numai noi în offside cu bătrânii, ci întreaga lume
civilizată care îmbătrânește în ritmul dezvoltării societății hedoniste
și consumeriste. Americanii se plâng de serviciile de îngrijire a bătrânilor, englezii la
fel. Pentru sistemele de asigurări totul se reduce la rentabilitate.
Pentru familiile ghinioniste sunt niște drame trăite în surdină. Dacă
citiți articolele din link-urile date vi se rupe inima. La fel și
reportajele din campania ProTV. Nu e normal ca părinții să-și chinuie
astfel copiii, atunci când ajung neputincioși.

Nicio ființă n-ar merita, de altfel, să ajungă așa. Aproape că-ți
vine să ceri dreptul la eutanasie pentru aceia care efectiv nu mai sunt
decât niște legume cu identitate umană. Sau dreptul de a fi uitat. M-a
umplut de milă reportajul despre „mama Zina”, de la ProTV, celebra
creatoare de modă care acum a ajuns o epavă la azil. Pe bune, oamenii
n-ar trebui să ajungă la vârstele astea dacă nu mai sunt capabili să-și
managerieze cumva propria ființă.

Știu, dacă ar fi să aleg între a o eutanasia pe mama și a o îngriji
până la moartea naturală nu știu dacă aș avea tăria să aleg, dar cu
siguranță că nimeni nu e fericit de o astfel de perspectivă, nici
bătrânul-legumă, nici copilul-infirmier. E o decizie imposibilă, pentru
că se pedalează prea mult pe latura lacrimogenă a situației, se
consideră că a eutanasia un om este o jignire și o dovadă de
nerecunoștință. Că „el nu mai e considerat folositor”, când uneori e
vorba despre un act umanitar. Nici bătrânul respectiv nu se mai simte
om, nicidecum folositor. Nu se mai simte o ființă normală, care să poată
dispune de voința personală așa cum dorește. Este, paradoxal, într-o
pușcărie mai ticăloasă decât oricare, din care nu va fi scos niciodată
de nimeni, oricâte petiții s-ar face.

Dar din ipocrizie nu discutăm niciodată lucrurile astea. Nu discutăm
despre sentimentul de inutilitate al bătrânilor, chiar și atunci când se
pot întreține singuri, dar sunt uitați de toată lumea, nici despre alte
probleme specifice vârstei lor – de exemplu sexul, de ce nu? – în
schimb ne dăm de ceasul morții pentru soarta unuia care a furat niște
bani și acum e la pușcărie. Aș vrea să trăiesc și eu măcar pentru o
clipă în România aia în care odată ajuns la pușcărie omul să fie uitat
de opinia publică. Are și el dreptul ăsta – la demnitate până la urmă –
și noi ca societate avem nevoie să învățăm din condamnarea lui doar ceea
ce contează: că pentru o greșeală plătești, indiferent de funcție sau
avere. În loc de asta noi reușim mereu să găsim o voluptate în a
dezgropa morți, a plânge borfași și a inventa eroi găunoși. Ne pierdem
în perdele de fum în timp ce ei ne fac la buzunare. Trăim într-o
perpetuă Filantropica și ne place așa.

Nu pricep de ce nu ne interesează și nu luptăm pentru chestiile care
ne afectează direct – sănătatea, educația, asistența socială – în schimb
ne inflamăm, ambalăm, pierdem energie și timp pentru diverși iepuri
scoși din joben de niște șmecheri? Cum de nu ne indignează și nu luăm
atitudine când vedem știri ca asta sau ca asta? Sau chiar ca asta, că sunt sigură că vor fi unii care vor avea ceva cu aversiunea mea față de biserică:

și răspunsul preotului care i-a luat banii bătrânului:

Dar probabil că dacă putem să vedem și să citim toate dovezile astea
de nemernicie și ipocrizie, și să rămânem impasibili în continuare în
fața lucrurilor care le-au generat, înseamnă că bătrânii ăștia își
merită soarta. Ne-au făcut și crescut ca pe niște proști.

---