Aseară ne-am întâlnit o infimă parte dintre cei care ne-am implicat, de la Cluj, în lupta pentru Roșia Montană. Alții s-au întâlnit la Roșia Montană (unii chiar în noul bistro al localității ;) , bravo Tică Darie!), la București ori în alte locuri. Pe mulți dintre noi, Roșia Montană ne-a făcut să ne cunoaștem, să ne împrietenim și să colaborăm în multe alte proiecte decât cele legate de campanie. Am fost un pic obosiți de lupta asta de mai bine de un sfert de veac, dusă până în ultimele zile (și chiar ore, la modul cel mai propriu), pentru salvarea localității. Dar asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm cu adevărat.
MULȚUMESC și FELICITĂRI, încă o dată, tuturor celor care ați pus umărul, mai ales celor care nu sunteți în fotografie (că celor din fotografie am avut ocazia să le transmit mulțumirile și felicitările ”în direct”)! Nu, nu o să fac acum o listă a celor implicați, că sunteți prea mulți, dar, promit că îmi fac vreme și pentru volumul al II-lea din ”Afacerea Roșia Montană”, să mă revanșez, chit că experiența îmi spune că nici într-un volum de 500 de pagini, precum cel din 2013, nu o să am cum să vă nominalizez pe toți ;) .
Recunosc, îmi pierdusem speranța în ultima lună
Altfel, recunosc, mi-e un pic ciudă pe mine, că în ultima lună și vreo 10 zile mi-am pierdut speranța. Încă de când s-a pus prima dată problema arbitrajului, în toamna lui 2013, când Ponta a încercat să ne sperie cu despăgubirile de miliarde de dolari (făcând jocul Gold-ului), am scris și am afirmat public că nu putem pierde un asemenea proces dacă statul român își apără corect șansele.
Dacă nu aș fi avut această convingere intimă (bazată pe fapte și argumente juridice, nu pe emoții), n-aș fi putut duce până la capăt demersurile pe care le-am făcut personal, mai ales în perioada în care am deținut o funcție publică (de senator) și/sau am fost în conducerea unui partid aflat, pentru scurt timp, la guvernare, așadar, fiind implicat destul de direct în influențarea deciziilor politice legate de Roșia Montană. Cu responsabilitățile implicite care au venit la pachet.
Da, am crezut că includerea Roșiei Montane în UNESCO nu doar că nu vulnerabilizează poziția României în litigiu, ci o întărește cu supra-măsură (anulând fără echivoc sutele de pagini de afirmații ale avocaților lui Gabriel, potrivit cărora zona n-ar fi avut valoare nici măcar pentru patrimoniul național, iar includerea ei pe Lista Monumentelor Istorice din țara noastră s-a făcut doar pentru a le bloca proiectul).
O asemenea convingere s-a format în două decenii de documentări proprii ale cazului, în urma discuțiilor cu avocații civici (Andreea Szabo, Ștefania Simion, Marius Harosa, Dumitru Dobrev) care au câștigat peste 40 de procese în care au anulat și/sau suspendat acte ilegale emise în favoarea RMGC, subsidiara autohtonă a lui Gabriel Resources, dar și cu specialiștii din patrimoniu (în special Șerban Cantacuzino, Ștefan Bâlici, Virgil Apostol, Claudia Apostol, Irina Iamandescu, Ioan Piso, Horia Ciugudean, Costa Carras, Caroline d’Assay și încă mulți alții, vă rog, iar, scuze celor nenominalizați).
Fără convingerea că includerea în UNESCO nu e doar o recunoaștere legitimă a valorii extraordinare a patrimoniului cultural de la Roșia Montană și o oportunitate uriașă de dezvoltare social-economică a zonei, ci și un argument major pentru a demonta afirmațiile și pretențiile companiei canadiene, nu mi-aș fi asumat demersurile făcute după 2015.
În primul rând n-aș fi avut suficiente argumente să i le prezint Oanei Bogdan (secretar de stat în Guvernul Cioloș, la Cultură), cea care și-a asumat (și a reușit) să o convingă nu doar pe Corina Șuteu (de la care a avut susținere deplină și extrem de curajoasă), ci și pe Dacian Cioloș, pentru depunerea dosarului la UNESCO. Nu aș fi alertat public cetățenii împotriva intenției fostului premier Mihai Tudose, care a vrut, în 2017, să cadă la pace cu compania și să autorizeze proiectul minier, în schimbul renunțării la pretențiile de la Washington. N-aș fi propus și n-aș fi insistat ca redepunerea dosarului Roșia Montană la UNESCO să fie una dintre cele patru condiții puse de USR pentru susținerea Guvernului Orban, la finalul anului 2019. Și nu aș fi alertat cetățenii și nu aș fi pus presiune publică, împreună cu Vlad Alexandrescu, pentru ca Ludovic Orban să-și țină promisiunea doar două luni mai târziu, când miniștrii propriului Guvern (în frunte cu Florin Câțu) au vrut să-l determine să și-o încalce. În fine, în vara lui 2021, n-aș fi reușit să-mi conving colegii care erau în Guvern și în coordonarea Coaliției de Guvernare că Roșia Montană nu trebuie retrasă din UNESCO, în timpului ultimei tentative de blocare a demersului.
Și, totuși, în ciuda unei convingeri atât de ferme, fundamentate pe lungi ani de documentare, afirmată public de multe ori în ultimul mai bine de un deceniu, atât ca jurnalist, apoi activist, cât și ca politician în perioada deținerii unei funcții publice, recunosc că în ultima lună și zece zile am luat și eu plasă. În toți anii cu Roșia Montană (deja sunt vreo 22), am văzut, am investigat, am documentat și am prezentat public munți de minciuni și manipulări legate de subiect. Am văzut trădări politice greu de calificat (ah… mai țineți minte cine sărea în fân la FânFest ori cine promitea că se leagă cu lanțuri la Roșia Montană?) și justificări de o penibilitate rară. Au mai fost câțiva (o mână) de politicieni (cu Eckstein-Kovacs Peter în prim-plan, cel care, și-a dat demisia de onoare dintr-o înaltă funcție publică din motive legate de Roșia Montană) cu coloană și demnitate. Dar atât de mulți, prea mulți și de toate culorile, cei care au tăcut, s-au conformat și, mai ales, au trădat Roșia Montană.
Câtă iresponsabilitate
Și, totuși, și totuși, și totuși… chiar nu mi-am putut imagina că în ultimele săptămâni, zile și ore (ore în cel mai propriu sens al cuvântului) un ministru al Finanțelor, Marcel Boloș, și un prim-ministru, Marcel Ciolacu, pot să meargă cu dezinformarea și minciuna atât de departe, încât să anunțe că vom plăti miliarde de dolari despăgubiri și să dea de înțeles că tot ”amiabila” cu retragerea Roșiei Montane din UNESCO și autorizarea proiectului ar fi ”soluția”.
Nu, pur și simplu, oricât de multe am văzut și trăit, nu mi-am putut imagina atâta iresponsabilitate, atâta mârșăvie și atâta lașitate în deciziile unui ministru al Finanțelor și ale unui prim-ministru.
Nota bene: prim-ministru și ministru care, acum – Everestul tupeului inimaginabil și al ignoranței malefice – și-au auto-eliberat ”certificat de luptător cu merite deosebite pentru Roșia Montană”, de parcă n-am ști că depozițiile oficiale de la Washington (cele care au decis verdictul) s-au depus anul trecut, pe când cei doi nu erau la butoane, iar în ultimele săptămâni și zile, dacă s-a negociat ceva în secret, s-a negociat doar evitarea verdictului care a dat câștig de cauză României, retragerea Roșiei Montane din UNESCO și autorizarea proiectului distructiv!
Deci da, îmi fac mea-culpa că îmi pierdusem speranța, că nu mi-am imaginat ceva care e, pur și simplu, de ne-imaginat – o astfel de trădare totală. Dar, în cele din urmă, asta nu face decât să facă victoria mai frumoasă și bucuria mai mare.
De vineri seara, târziu, ieri și în dimineața asta mă simt cu vreo 10 ani mai tânăr. Și mai simt că ce am făcut și pentru ce am luptat până acum a avut un sens. Că a meritat, nu doar pentru mine, ci pentru mulți, mulți, mulți oameni demni, curajoși, profesioniști. Și mai simt că am energia să mă înham și pentru volumul al 2-lea din Afacerea Roșia Montană, că sunt multe, multe lucruri de consemnat și de spus despre tot ce s-a întâmplat după 2013 legat de acest caz și sunt atât de mulți oameni care s-au implicat (dar și cei care ne-au trădat și/ori s-au vândut) și pe care n-am cum să-i numesc în doar câteva postări.
Povestea merge mai departe!
***
Alina Mungiu-Pippidi, despre verdictul Roșia Montană:
Verdictul Roșia Montană: PNL și PSD să-și caute lideri noi, dacă nu vor să piardă alegerile
O sa ai curaj sa scrii despre acele ONG care in campanie au fost “cartitze”? Fie ale politicienilor, fie platite de Gold?
Am scris o carte despre Roșia Montană – găsești acolo și numele multor ong-uri și sindicate finanțate de RMGC… nu mi-e clar, însă, la ce ”cartitze” te referi
La cele care au luat bani de la RMGC sau cele care se prefaceau ca sunt de partea campaniei dar faceau jocurile politicienilor