În timp ce Bulgaria a fost, în 2025, campioana europeană a instalării de baterii de stocare a energiei solare, România e la un pas de colaps energetic, blocată în promovarea populistă a betoanelor comuniste, extrem de costisitoare și inutile în condițiile crizei apei. Așa am ajuns ca să transferăm profitul fotovoltaicelor de la noi la sud de Dunăre, în timp ce așteptăm ori restricții la furnizarea energiei, ori creșterea facturii la curent sau ambele.
Prostia sau hoție? Care este principala cauză care a adus România la un pas de o criză energetică majoră? Și de ce, chiar dacă tura asta o să reușim (dacă o să reușim) să evităm stingerea luminii, nu vom scăpa și de scumpirea facturii finale (chiar dacă nu imediat, ci pe măsura actualizării contractelor pe care le avem fiecare cu furnizorii)?
Debitul Dunării, apropiat de minimele istorice, care a dus la închiderea unuia dintre reactoarele de la Cernavodă și la implicarea Armatei pentru a-l ține pornit pe cel dea-l doilea, a generat o dezbatere publică intensă.
O furtună aproape perfectă
Discuțiile s-au suprapus și cu o Adunare Generală a Acționarilor Hidroelectrica, precedată de dezvăluiri privind informații perimate prezentate acționarilor (sub titlul de actualizări de indicatori tehnico-economici!), și de solicitări de schimbare a strategiei investiționale transmise atât de prim-ministrul (care e și ministru interimar al Energiei) Ilie Bolojan, cât și de cetățeni care au strâns zeci de mii de semnături în acest sens printr-o petiție Declic (peste 27.000 la momentul redactării acestui articol).
Și de parcă nu ar fi fost suficient, adoptarea ultimelor legi necesare îndeplinirii jaloanelor PNRR de care depind niște miliarde de euro (cea a Decarbonizării, respectiv cea pentru Strategia de Conservare a Biodiversității) au oferit pretextul unor atacuri și poziționări ideologice populiste, care au energia în prim-plan.
O furtună aproape perfectă, atenuată doar de faptul că e o perioadă a concediilor, o criză politică și un război la graniță, care mai împarte atenția către alte subiecte de pe agendă. Dar o furtună care e suficient de puternică pentru a lua cele mai proaste decizii (influențate de Babelul comunicațional), printre e care și cea de a nu face nimic), dar și, la polul opus, de a ne trezi în ceasul al 13-lea, de a înțelege și de a pune presiune pentru o schimbare de paradigmă fundamentală.
Betoane fără apă în spatele lor
Mai mult decât imaginile cu bărcile eșuate pe malul Dunării ori cu explozia a unei pietre de sub apă (deloc spectaculoasă, comparativ cu ce se întâmplă în război), niște cifre pot face diferența în înțelegerea situației. Hidroelectrica are o capacitate instalată de 6.529 MW, din care 108 MW sunt într-o centrală eoliană, restul de 6.421 MW fiind capacitatea hidrocentralelor. La orele de consum maxim, potrivit datelor publice ale Transelectrica și al Sistemului Energetic Național, energia hidro produsă a variat de la aproximativ 1.200 MW la 2.000 MW (miercuri, 5 august, seara).
Așadar, când cererea a fost cea mai mare, și am fost nevoiți să importăm din vecini la cel mai mare preț, Hidroelectrica a avut capacitate reală a de a livra doar între 20 și 30% din potențialul ei teoretic, nominal. Dacă în cazul Dunării (și al Porților de Fier) producția este evident influențată de debitul minim actual, pe râurile din țară situația a stat (și stă) ceva mai bine. ”Mai bine”, doar în sens relativ, comparativ cu debitele râurilor din alte țări și cu cele din anii anteriori din România, dar tot departe de capacitatea instalată de pe hârtie.
Iar acesta este un lucru anticipat de specialiști și deja confirmat și în practică, după ce Hidroelectrica a înregistrat doi ani consecutivi de scădere a producției, cu aproape o treime (32.8%) deficit cumulat, atingând un minim istoric în 2025, care e posibil să coboare și mai jos în acest an. Pur și simplu, dacă nu există apă în spatele barajelor, nu ai ce uzina.
Nu are nicio legătură cu poveștile conspiraționiste care pretind că Vidraru ori alte rezervoare au fost golite ca să fie trimisă apa francezilor. Și nici măcar incompetența nu poate fi invocată – pentru că nu e o opțiune efectuarea de lucrări periodice de reabilitare și modernizare, ci o necesitate.
Există o percepție potrivit căreia un baraj odată terminat e ”nemuritor”. Nimic mai fals. Inaugurat în 1966, Vidraru a avut o durată de viață de 30 de ani. Doar prin lucrări și intervenții ulterioare (cu costurile financiare și de mediu aferente), care presupun inclusiv golirea lacurilor de acumulare, viața unui proiect ca Vidraru poate fi prelungită.
Cine a sabotat dezvoltarea energetică a României
E total lipsită de acoperire și o minciună sfruntată afirmația propagandistică potrivit căreia finalizarea celor 9 proiecte ceaușiste care afectează arii naturale protejate (9, nu 7 cum zice Grindeanu, demonstrând, dacă mai era nevoie, că habar nu are despre ce vorbește și ce a votat) ar fi fost o soluție pentru situația actuală. Dacă proiectele în discuție, care au capacitatea teoretică instalată inițială, cumulată, de aproximativ 220 MW, ar fi fost gata, la o medie națională de 20-30% producție din capacitatea instalată, aportul suplimentar ar fi fost de 40-65 MW la orele de consum maxim.
Miercuri seara (5 august), deficitul din sistem (producție vs consum) a fost de peste 2.200 MW, fără să fi atins maximul de consum din ultimii ani. Dacă se oprește și al doilea reactor de la Cernavodă, deficitul s-ar duce către 3.000 MW. Cum să-l acoperi cu o producție suplimentară de 40-65 MW?
Ideea sabotajului de către ONG-uri a acestor proiecte (nota bene: ONG-urile n-au oprit niciun proiect, stoparea lor a venit în urma unor decizii ale Justiției, care în unele cazuri au ajuns la sentințe definitive pe fond) este bună pentru a distrage atenția de la prostia, incompetența și (nu putem exclude varianta) hoția care ne-a adus în această situație. Pentru că banii pe care Hidroelectrica i-a ”pompat” în aceste proiecte ar fi putut crește exponențial atât producția de energie solară (domeniu în care ar fi avut și are avantaj competitiv pe solar flotant, pe lacurile de acumulare pe care le administrează), cât, mai ales stocarea în baterii BESS.
Bulgaria campioana unei creșteri europene record în stocare, în 2025
Anul trecut, pentru a nu merge ceva mai departe, a fost unul record la nivelul țărilor europene în privința instalării de baterii de stocare – cele care preiau energia solară de la prânz, extrem de ieftină, și o livrează în orele de consum maxim ale serii. Cu o capacitate nouă instalată de 27,1 GWh (care a dus totalul la 77,3 GWh instalat), Uniunea Europeană a atins al 12-lea an consecutiv de creștere record, confirmând stocarea în baterii ca fiind tehnologia de energie curată cu cea mai rapidă extindere din regiune, arată raportul ”EU Battery Storage Market Review 2025”.
Campioana absolută a vitezei de creștere în UE este Bulgaria, care de la 0,2 GWh instalați în 2024, a ajuns la 2,5 GWh instalați în 2025 (creștere de1.152%!), care a urcat-o până pe poziția a 3-a la nivelul UE, după Germania și Italia, dar depășind Olanda și Spania. România a rămas la stadiul de ”piață emergentă” cu sub 1 GWh instalat. Ceea ce se vede și în aceste zile, când stocarea din România reușește cu greu să livreze la orele de consum maxim peste 600 MW.
-
- Creșterea stocării în baterii BESS în UE, în 2025
-
- Top 5 capacitate de stocare în baterii BESS în UE, în 2025
Un salt precum cel al Bulgariei, posibil într-un singur an prin concentrarea pe proiecte mari (cum ar fi avut capacitatea și, mai ales, interesul, Hidroelectrica), de 2,3 GWh, ne-ar fi făcut să privim mult mai relaxați, și pe moment (că nu ne vom confrunta cu restricții), și pe viitor (în ceea ce privește factura la curent) atât suspendarea producției ambelor reactoare nucleare de la Cernavodă, cât și subproducția hidrocentralelor.
Dacă a sabotat cineva securitatea și dezvoltarea energetică a României, atunci sabotori sunt cei care se încăpățânează să irosească sute de milioane de euro în betoane inutile atâta vreme cât nu există apă, în detrimentul solarului și, mai ales, al stocării în baterii BESS.
Cât mai suntem dispuși să irosim?
Dintre cele 9 proiecte comuniste (9, nu 7 domnule Grindeanu, încercați măcar să mințiți mai informat), trei sunt cele mai contestate de specialiști și societatea civilă: Bumbești-Livezeni, pe Jiu, în Parcul Național Defileul Jiului, Surduc-Siriu, pe Bâsca Mare, și Răstolița, în Parcul Național Călimani și Situl Natura 2000 Gurghiu Călimani. Primele două nici măcar nu au rezervoare de acumulare, presupunând captarea și băgarea râurilor pe țeavă pe zeci de kilometri, iar cel de-al treilea ar avea o capacitate instalată infimă, dar cu daune de mediu previzibile în aval pe întreg parcursul Mureșului, nu doar al Răstoliței.
Calculele legate de costurile rămase pentru finalizarea acestor trei proiecte (atenție, vorbim doar de costurile rămase) sunt de 446 milioane de euro. Actualizările de costuri sunt, însă, la nivelul anului 2024 (că așa sunt ”actualizările” la Hidroelectrica), așadar e de așteptat ca la nivelul anului 2026 să fie deja mult mai mari și să crească în următorii ani.
Instalarea unei capacități de 1 MW într-o baterie de stocare BESS ajunge la un maxim de 400.000 de euro. Practic, Hidroelectrica are de ales între a mai băga 446 de milioane de euro pentru un aport suplimentar de ceva mai mult de 100 MW (raportat doar la cele trei proiecte), care vor produce, efectiv, în perioade de criză, pe la 25-30 MW, sau de a instala peste 1.000 de MW în baterii de stocare! Asta fără a lua în discuție distrugerile de mediu ori afectarea comunităților locale, cum e cea de la Gura Teghii, care depinde în mod existențial de Bâsca Mare.
Cine sabotează, așadar, dezvoltarea energetică a României? Să mai amintim că firmele de construcții care au încasat și vor încasa sutele de milioane de euro din betoane sunt controlate de lideri politici (PSD și PNL, îndeosebi) și/sau de condamnați penal definitiv celebri? Am mai tot scris despre asta și vom reveni cu alte dezvăluiri pe acest subiect.
Costurile hidrocentralelor cresc, al solarului și stocării în baterii scade
Că viitorul e al energiei verzi și al stocării în baterii BESS (între timp, tehnologia bateriilor care înlocuiesc un material scump, litiul, cu sodiul, adică sarea, a intrat în producție de masă) ține de domeniul evidenței comparând doar prețul curentului din România cu cel din țările care au apăsat accelerația în domeniu în ultimii ani.
Dar o spun, cu subiect și predicat și specialiștii în ingineria apei, cum e Cornel Ilinca, cu care proiectul de jurnalism de mediu Verde Curat, de pe România Curată, a discutat. Cadrul universitar care a realizat proiecte hidrotehnice (recunoscând, acum, că impactul lor asupra mediului e mult mai mare decât beneficiile) arată clar că în timp ce tehnologia matură, bazată pe baraje, are costuri din ce în ce mai mari, noile tehnologii (fotovoltaic, eolian + stocare în baterii BESS) se ieftinesc în mod constant. Un fragment din discuția cu Cornel Ilinca, mai jos.
În același timp, continuarea finalizării proiectelor ceaușiste, în contextul în care proiectele deja existente ale Hidroelectrica necesită, la rândul lor, modernizări, retehnologizări și reparații constante, reprezintă o altă direcție greșită și care lasă loc interpretărilor potrivit cărora, de fapt, se urmărește doar scoaterea din faliment ori din insolvență a firmelor clientelei politice.
Peste 27.000 de cetățeni au semnat până acum petiția Declic prin care se cere acest lucru, iar răspunsul Hidroelectrica cum că are capacitate să investească și în finalizarea proiectelor comuniste, și în retehnologizarea celor existente (ce să mai vorbim de investiții rapide în stocarea în baterii) e total neconvingător.
Dacă ar fi fost așa, doar într-un singur an, până la clarificarea juridică a proiectelor contestate ar fi putut instala 1.000 MW în stocare, și apoi din profitul de pe urma lor să continue celelalte celor dintâi. Și e neconvingător în condițiile în care, de mai bine de un an de când capacitatea instalată a proiectului de pe Jiu a fost redusă, nici măcar nu a reușit să actualizeze indicatorii tehnico-economici, prezentându-le acționari ca fiind actuali cei din decembrie 2024!
Diversiunea cu cărbunele și alte conspirații
Adoptarea legilor privind decarbonizarea sectorului energetic și strategia de conservarea a biodiversității a creat contextul de a lansa noi manipulări și diversiuni în spațiul public, potrivit cărora, pe de o parte, protecția mediului (și ecologiștii) ar fi blocat și a bloca alte hidrocentrale în discuție, iar pe de altă parte că Bruxelles-ul ne-ar fi impus închiderea capacităților pe cărbune fără a pune nimic în loc.
În realitate, proiectele care au fost oprite sau suspendate au fost oprite sau suspendate de decizii ale Justiției, nu de ONG-uri, iar faptul că acestea au obținut decizii definitive arată că nu a fost vorba de procese așa-zis strategice, ci de probleme majore de legalitate a respectivelor proiecte.
Iar Bruxelles-ul nu doar că nu ne-a oprit să punem ceva în locul centralelor pe cărbune pe care ne-am asumat să le oprim, ci ne-a și oferit finanțare pentru dezvoltarea soluțiilor alternative. Nu e vina Comisiei Europene că nu am utilizat aceste finanțări cum au făcut-o alte țări și nici că ne-am încăpățânat să ducem mai departe proiecte ineficiente și distructive cu betoane în arii naturale protejate, care nu aveau cum să primească sprijin european. Nici măcar centralele pe gaz (acceptate ca energie ”punte” de UE, în ciuda criticilor din zona ecologistă) nu au fost finalizate, din nou, nu din vreunui blocaj de la Bruxelles, ci din pură incompetență autohtonă.
Într-un mod total disproporționat, a fost susținută ”soluția” cea mai scumpă, cea mai distructivă de mediu, cea mai greu de implementat, ca timp, dar cea mai profitabilă pentru firmele clientelei politice, în detrimentul celei care i-a ajutat pe bulgari să-și echilibreze sistemul și să controleze prețul energiei într-un singur an! Și din aceleași considerente, chiar și în ceasul al 13-lea, refuzăm să o adoptăm.
Practic, suntem într-un moment de inflexiune: privind albia secată a Dunării și incapacitatea reală a hidroenergiei de a face față singură efectelor schimbărilor climatice, ne trezim și ne adaptăm la soluțiile tehnologice ale celui de-al treilea deceniu din mileniul 3, ori dăm credit conspiraționiștilor, ipocriților, incompetenților și manipulatorilor de serviciu și ne distrugem mediul pentru a umfla conturile unor băieți deștepți, după care aruncăm vina pe ecologiști.
PS: Una dintre soluțiile prezentate public, în mod frecvent, e cea a unor mari hidrocentrale cu pompaj, ca variantă de stocare a energiei în apă. Dincolo de prioritizarea apei pentru oameni, mi-e greu să cred că un proiect ca cel de la Tarnița-Lăpuștești ar putea fi realizat prea curând. De așa ceva am fi avut nevoie acum 30, poate 20 sau 10 ani. să fie gata acum. Dar dacă discuția pornește de la 2 miliarde de euro, cel mai probabil, până la final va ajunge la 4-5 sau chiar mai multe miliarde. Și mai devreme de 10 ani de la ”prima cazma”, mi-e greu să cred că ar fi gata. Mai degrabă e o discuție de distragere a atenției de la ceea ce, în mod realist, am avea resurse să facem și am putea face într-un an, maxim doi.
Articol realizat cu sprijinul Journalismfund Europe:
