Faptul că minerii s-au blocat în subteran a stârnit o mică furtună socială și politică bazată pe câteva întrebări cât se poate de legitime:
Cum se împacă politica verde a Europei cu rămășițele unui avânt industrial bazat pe cărbune? Cât sunt de capabili politicienii (și mai ales care dintre ei!) să gestioneze temele sociale sensibile? Care mai este respectul social acordat pentru munca grea și foarte grea? Cum ne raportăm la traumele anilor ’90 la o generație distanță?
Răspunsurile sunt complicate în fiecare caz, iar acest articol își propune doar să clarifice puțin partea economică.
În primul rând, atunci când vorbești despre cărbune în România, e necesară o distincție majoră dar care adesea scapă. Avem două mari bazine carbonifere, care au destul de puține lucruri în comun: Oltenia respectiv Hunedoara.
În bazinul Motru-Rovinari (Oltenia) se exploatează lignit, teoretic un „cărbune inferior” dar care în realitate arde la limita profitabilității, se poate exploata pentru încă multe zeci de ani de acum încolo și asigură o cincime din producția de curent de peste an.
În Valea Jiului (Hunedoara) se exploatează huila, care tehnic este un „cărbune superior” dar practic de o calitate atât de proastă în România încât exploatarea lui a adus mereu pierdere. Cât timp această pierdere putea fi absorbită de restul economiei, a funcționat exclusiv deviza „țării cât mai mult cărbune”. Când nu s-a mai putut, au apărut problemele pe care le știm. Treptat, minele din Valea Jiului s-au închis până au mai rămas câteva, cât să țină în viață termocentralele Mintia și Paroșeni, într-o formulă cumva tragicomică.
În mod normal, termocentralele nu pot „sta pe piață”. Ca să vândă un MWh cu 40 de dolari trebuie să cheltuiască cel puțin 50, și asta doar cu condiția să nu achite și cei 30-40 de dolari cât costă în mod normal certificatele de poluare. Teoretic, dacă importă cărbune din Indonezia sau Africa de Sud (lucru care ar presupune oricum închiderea minelor), s-ar putea rezolva la limită prima dintre probleme, dar în nici un caz cea din urmă.
Până anul trecut, huila a găsit o formulă „originală” de supraviețuire, bazată pe însăși dezvoltarea energiei verzi. Pentru momentele când vântul sau soarele nu bat atât de tare cât spuneau prognozele, producătorii de energie trebuie să contracteze rezervă de capacitate de la cineva care poate să o asigure din scurt, iar prețul este mult mai mare decât cel obișnuit. De obicei, rolul este rezervat hidrocentralelor sau turbinelor pe gaz, însă în Valea Jiului calculele au arătat că aici poate fi șansa lor de supraviețuire. În acest regim, termocentrala de la Mintia a rezistat ani buni, arzând mocnit fără să producă nimic și așteptănd momentele rare în care să „bage cărbune” pentru a culege din când în când prețurile mari de pe piață. Efectiv, producția este mai micp de 10% din capacitatea teoretică și complet neglijabilă (1-2%) din necesarul la nivelul țării.
Desigur, asta înseamnă că orice economie de carbon venită din energiile regenerabile era astfel parțial sau chiar complet irosită, lucru care nu avea cum să continue la nesfârșit. La finalul anului trecut, schema a fost oprită, lucru care a dus la problemele cu plata salariilor pe care le vedem acum.
Cu toate ambițiile verzi ale UE, cărbunele nu va putea fi înlocuit atât de curând. Polonia nici nu discută să facă ceva mai devreme de 2050 iar Germania și-a fixat ca termen mai realist anul 2038. În cazul României, o negociere similară va fi, cel mai probabil, necesară – dar șansele să obținem ceva sunt doar acolo unde există argumente. Iar contrapartida este „ce punem în loc”, care să fie fezabil și economic, și tehnologic – ca să nu ne trezim cu black-out-uri în mijlocul iernii.
Argumentul lignitului este deocamdată puternic, depinde doar cât de bine vom ști să-l negociem. Argumentul huilei aproape că nu există, însă asta nu înseamnă că nu poate fi la rândul său negociat!
„Avantajul” Văii Jiului este tradiția industrială (numele este practic sinonim cu mineritul) și ambiția de a rezista, împotriva oricăror probabilități, chiar și în formula restrânsă și contorsionată de astăzi. Politica Green Deal are nevoie de un „model de succes”, la scară mică și care să nu presupună costuri împovărătoare, de conversie. România, dacă are înțelepciunea și prezența de spirit necesară, i-l poate propune: Hai să facem cumva să transformăm o zonă tradițional carboniferă într-un loc mult mai prosper decât a fost înainte!
Ar fi un câștig uriaș pentru toată lumea la un cost pentru bugetul uniunii simbolic de – să zicem – un miliard de euro!
Frumoasă și corectă încheierea!
Într-o țară cu pădurile transformate în zone de cioate cu lăstari, cărbunele poate fi o soluție pentru încălzirea gospodăriilor din zona de câmpie, măcar pentru localitățile aflate la mică distanță de liniile de cale ferată. Nici soluția exportului de cărbune în țări extra-UE nu e de ne-examinat. Măcar până se inventează ceva de pus în locul mineritului.
Menținerea unor mine active, chiar dacă la productivitate mică, poate constitui o soluție de back-up pentru crizele în care nu credem dar care tot vor veni. Ar mai trebui să acceptăm că banii de la UE vor veni greu și atât cât va mai exista UE. Și că din wc-ul din fundul curții nu trebuie să sfidăm Europa și să ne pretindem mai decarbonificați decât Germania și Polonia. Când fu vorba de statul de drept, de justiție, parcă n-am sărit așa de repede să-l întrecem pe papă în catolicism.
Au innebunit in shomaj electronishtii Romani cand Basescu a cumparat calculatoare de import de 2 000 000 000 de dolari mituit de Microsoft. S-au sin-ucis constructorii de avioane cand Roman a importat avioane mituit de Airbus shi acum cica sa ne pese de mineri care se duc shi ei dupa aviatori. Lasatzi orice sperantza voi cei care inca nu atzi plecat din Romania. Datorita dezastrului Basist Romania a devenit o tzara de hotzi shi prostituate cum era shi Frantza pe vremea lui Jean Valjean un hotz shi Fantine o prostituata.
Cred că soluția cea mai bună pentru zonele miniere este economie socială -care ar putea să faciliteze inserția socială a persoanele necalificate sau cu calificări irelevante/anacronice pentru piața muncii, să asigure servicii /bunuri la prețuri accesibile pentru a compensa scăderea veniturilor cauzată de închiderea minelor și să valorifice mai bine și în folosul comunității resursele naturale locale.