Am văzut într-o seară, în urmă cu câteva săptămâni, la ştirile TVR, o intervenţie a Andreei Marin. Am admirat-o pentru profesionalismul dovedit în promovarea unei acţiuni de lobby – cea pentru vaccinul anti pneumococic. Am căutat pe net, am găsit o multitudine de semne ale campaniei cu pricina, am citit petiţia online – 10677 semnatari până astăzi.
Ce ar trebui să facă Ministerul Sănătăţii (MS) în faţa unor astfel de campanii – perfect legitime?
Sunt un fervent susţinător al evaluării economice în introducerea diferitelor mijloace de luptă cu boala. Ca individ îmi doresc ca, nepoţii şi copii familiei mele să beneficieze de cele mai avansate tratamente sau vaccinuri. Disponibilitatea acestora, gratuită, trebuie să se facă având în vedere bogăţia reală a ţării şi nu prin lipsirea altor bolnavi de accesul la alte tratamente, la fel de benefice. Nu ne permitem TOTUL , aşa cum nu ne permitem câte o casă sau o maşină de lux pentru fiecare. Cineva trebuie să tragă linia.
Cred că Ministerul Sănătăţii trebuie să-şi sporească la maxim valenta de comunicator cu populaţia. În astfel de situaţii trebuie să ridice mănuşa şi să răspundă prin funcţionarii şi membrii comisiilor de specialitate, ponderând sau chiar sprijinind ideea pusă în discuţie.
În cazul de faţă, cel al vaccinului anti pneumococic este prea târziu pentru ca să se ia o decizie bazată pe analiza economică pentru simplul motiv că astfel de analize nu se fac în ţara noastră încă. Tergiversarea înseamnă de fapt refuzul vaccinării cu pricina. Producatorul si cei angajati in campania de promovare vor cere vaccinarea in masa a copiilor, transformarea acestui vaccin intr-unul obligatoriu. Este însă greu de crezut că MS va creşte fondurile alocate vaccinărilor cu 25% doar pentru acest vaccin, văduvind în aceiaşi măsură ale capitole de cheltuieli!
O soluţie rezonabilă ar fi că Ministerul Sănătăţii să creeze o finanţare temporară – care să asigure gratuit disponibilitatea vaccinului şi să iniţieze concomitent o campanie de informare. O campanie paralelă va face fără îndoială şi producătorul vaccinului, având un interes comercial direct. Părinţii copiilor ar trebui să fie informaţi asupra beneficiilor, asupra riscurilor şi mai ales asupra limitelor cunoaşterii eficacităţii vaccinării – având în vedere timpul scurs de la introducerea în practică a unui astfel de vaccin.
Părinţilor informaţi le va reveni responsabilitatea individuală a deciziei privind vaccinarea şi nu Ministerului Sănătăţii! Părinţii vor trebui să cântărească avantajele şi riscurile şi să ia o decizie aşa cum cred de cuviinţă. Sporirea responsabilităţii individuale este nivelul următor al politicii sanitare, necesita un alt nivel de informare decât cel actual iar aceasta are nenumărate forme de manifestare. Am discutat uneori despre introducerea de coplăţi suplimentare pentru cei care fumează, care au un regim de viaţă nesănătos, care refuza să se prezinte la controale periodice, etc. Ne-am ferit de astfel de măsuri. În viitor însă ele nu vor putea fi evitate dacă dorim să menţinem un echilibru între menţinerea stării de sănătate şi posibilităţile financiare destinate acesteia.
La înfiinţarea conceptului de medic de familie se spera ca acesta să fie principalul sfătuitor în materie de sănătate al familiilor care se găsesc pe lista lui. Iată o ocazie ca acest concept să prindă un contur mai pronunţat.
Consider că astfel de soluţii ar putea fi folosite şi pentru alte vaccinuri, precum cel anti-HPV (human papilovirus), antigripal pentru tulpini noi, etc. Vom începe să discutăm despre sănătate altfel decât (NU) o facem astăzi. O populaţie care are preocupare pentru problemele de sănătate va capăta o altfel de atenţie din partea politicului.
În cazul vaccinului anti pneumococic efortul financiar iniţial va fi mic iar numărul beneficiarilor va fi pe măsură. Vor apela la această soluţie în special persoanele capabile să evalueze informaţiile puse la dispoziţie, să caute pe internet surse independente de informare, unele din ţări care nu au nimic de a face cu realităţile din România. Deciziile lor informate vor trasa direcţia corectă, de extindere sau de chiar de renunţare la vaccinarea respectivă.
Dacă numărul celor care doresc vaccinarea va creşte, nu ar fi deloc anormal ca Ministerul să decidă introducerea suportării unei părţi a costului – proporţională cu cererea dar şi concordanţă cu sistemul aplicat medicamentelor. În ultimă instanţă, dacă dovezile adunate vor fi consistente şi dacă analizele de cost-eficacitate vor demonstra că este adecvată redirecţionarea unei părţi consistente a bugetului MS sau suplimentarea din alte surse ale bugetului de stat, orice politician se va bucura să se laude cu o astfel de decizie.
Schimbările în finanţarea sănătăţii nu vor surveni ca urmare a existenţei unui premier său ministru generos ci doar dacă populaţia – în special cea sănătoasă – va înţelege să joace un rol activ în stabilirea priorităţilor politice. Confruntarea dintre Andreea Marin – ca exemplu de avocat al societăţii civile pe de o parte şi Ministerul Sănătăţii de cealaltă, poate fi un subiect mult mai interesant şi mai benefic decât interminabilele şi sterilele dezbateri care abundă astăzi pe micul ecran.
PS: Îmi doresc că Ministrul Nicolaescu, în general un bun comunicator, să aibă inteligenţa de a valorifica în interesul tuturor prevederile legii referitoare la spaţiul de publicitate gratuită acordat de TVR şi nu numai. Zece secunde sunt suficiente pentru a înlocui truisme precum “Excesul de …(orice) dăunează grav sănătăţii” cu mesaje mult mai consistente precum “Informează-te de pe site-ul ms.ro cu privire la avantajele vaccinării anti pneumococice (sau anti-HPV, sau anti gripal etc).” transformând site-ul cu pricina în principala sursă de informaţii ştiinţifice pentru populaţia laică, aşa cum se întâmplă în Marea Britanie, Australia şi majoritatea ţărilor civilizate.
