Începând cu primul decret de instituire a stării de urgență, deci de pe 16 martie, s-au dublat termenele pe care autoritățile publice le au ca să răspundă la solicitările făcute în baza accesului liber la informații de interes public. În loc de 10, 20 de zile – ca regulă și în loc de 30, 60 de zile – ca excepție. Prezumând buna-credința a autorului decretului, probabil intenția de la bază a fost aceea ca instituțiile active cu tot personalul lor în combaterea pandemiei de COVID-19 să nu fie supuse riscului de a pierde procese pe bandă rulantă pentru că nu au răspuns la cererile pe 544.
Bun, fac pe avocatul diavolului și admit că acesta este un argument. Deși, personal, măsura mi se pare nocivă. În aceste momente de panică socială crescută, mai mult ca oricând este nevoie de transparență, deschidere și responsabilitate din partea statului.
Dar ce ne facem cu acele instituții publice de rea-credință, care cu nerușinare uzează de aceste prevederi și amână nejustificat răspunsurile la întrebările cetățenilor, deși nu sunt implicate în niciun fel în acțiunile anti pandemie? Și pentru că e păcat să vorbim abstract, să spunem lucrurilor pe nume: Universitatea din București, spre exemplu.
Mai țineți minte cum la mijlocul lunii martie Universitatea din București, în plină stare de urgență, și-a pus în cap să crească taxele de studiu, chiar și de trei ori în anumite cazuri? Le-a reușit până la urmă… Nu atât de mult cât și-au propus, dar într-un final au mărit taxele studenților. Ca o paranteză, asta în timp ce la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a suspendat un demers similar și a creat un fond pentru a asigura laptopuri tutuor studenților care nu aveau.
Redacția România Curată a hotărât să realizeze o anchetă despre motivele care au stat la baza creșterii taxelor și modul în care acest lucru s-a întâmplat. În acest sens, pe 21 martie am transmis universității, în baza legii nr. 544/2001, o solicitare prin care am cerut mai multe acte premergătoare deciziei de majorare a taxelor. Acte care, bineînțeles, deja existau, ba chiar erau proaspete. Era nevoie doar să fie trimise pe e-mail, unele poate și scanate. Pragmatic, o operațiune care durează, cu îngăduință, 20-30 de minute.
Dar dacă știi că poți să amâni cu o lună apariția unor materiale care să arate că deciziile luate de Senatul Universității sunt nelegale, de ce să nu o faci? Probabil așa a gândit și conducerea UniBuc atunci când ne-a răspuns că invocă termenul maxim de 60 de zile, dată fiind complexitatea răspunsului. Curată complexitate… să dai send la un proces-verbal, o minută, o hotărâre, două avize și o metodologie. Asta în condițiile în care 4/6 trebuiau să fie oricum, din oficiu, pe site.
Observăm așadar cu tristețe că primii care pun o barieră în fața dreptului cetățenilor de a fi informați și apelează la tertipuri pentru a își ascunde sub preș nelegalitățile sunt tocmai aceia care nu de mult, acum doi ani, se declarau “persecutați de Ministerul Educației” și acuzau sus și tare lipsa transparenței în decizii.
Universitatea București este căptușită de diverse grupuri de interese. Cel mai strident e acela format din Daniela Visoianu, Marian Stas și confr.dr.Voica Cristian. Ultimul e de o ticăloșie rar întâlnită până și în arhivele fostei securități, are vise ce privesc doctoratul didactic căci nu îl duce mintea să conducă unul științific și compromite ore de curs ca să își verse frustrările pe studenți.
Ce universitate din România nu este organizată de facto după aceleași principii? În care universitate din România un doctor psihiatru n-ar găsi pacienți?
Wellcome in Romania!
Un articol egocentrist. Bineînțeles că s-au prelungit termenele pentru că mulți salariați sunt în telemuncă și nu au acasă arhiva instituției. Pròbabil trebuie să se expună la riscul infectării cu coronavirus ca să vă satisfacă dv. curiozitățile. Nu că m-aș aștepta să publicați acest comentariu, cum nu ați publicat nici alte comentarii critice.