Un primar singur

Vechiul București e din nou în suferință. În toamna trecută, în ultimele zile de mandat, administrația Gabriela Firea a emis o autorizație pentru demolarea a trei case de pe str. Icoanei (nr. 2-8), vis-à-vis de Școala Centrală. În locul lor ar urma să se construiască un bloc cu patru etaje. Autorizația a fost suspendată până la 30 iunie de actualul Primar general pentru suspiciuni de nelegalitate, însă în urma unei sesizări, Tribunalul București a decis recent anularea acestei suspendări. Dl. Nicușor Dan contestă această decizie, însă demolarea a început în după-amiaza zilei de joi, 1 aprilie, și a fost oprită (pentru câtă vreme?) în ultima clipă.

Nu asupra aspectului juridic doresc însă să atrag atenția aici, despre el se vor pronunța cei îndrituiți să o facă. Ci asupra unui fenomen cu care, din păcate, am început să ne obișnuim. Vechiul București se stinge încet, încet, sub ochii noștri. În aceeași zonă (Icoanei-Calderon) a mai dispărut recent o casă, la intersecția dintre str. Pitar Moș cu str. Arthur Verona; o alta, lângă parcul Ioanid, la intrarea pe str. Gen. Eremia Grigorescu, dispăruse deja cu mai mulți ani în urmă. Niciuna dintre ele nu stătea să cadă, cele mai multe erau case bine așezate, unele foarte frumoase, așa cum este cea de pe str. Icoanei nr. 2, situată la intersecția cu str. I.L. Caragiale, pe care o recunoaștem ușor, cu siguranță, toți cei care am trecut vreodată pe lângă Grădina Icoanei și nu am rămas nepăsători la farmecul acestui colț al orașului. La ceasul când scriu aceste rânduri această casă mai există încă, nu știu pentru câtă vreme. Știu însă că Primarul general venise vineri dimineață să o apere. Era singur. Mai erau acolo reprezentanții dezvoltatorului imobiliar (Homing Properties), un reprezentant al Poliției locale și un om de presă. Și cu mine, care mă abătusem din drumul pe care îl aveam de făcut pentru a vedea ce se întâmplă cu casele pe care le știu dintotdeauna, despre demolarea cărora citisem într-un articol din Hotnews apărut cu o zi înainte. Mă gândeam că s-ar putea să fie ultima dată când le pot privi.

Dar mai mult decât clădirile îndurerate m-a impresionat singurătatea omului care venise să împiedice, prin prezența sa, dărâmarea caselor pentru supraviețuirea cărora se lupta. Mi-aș fi dorit atunci să fie acolo măcar o sută de oameni care iubesc Bucureștiul – există mai multe asociații care se ocupă de salvarea lui – și câteva televiziuni, care lesne ajung, așa cum știm, la cea mică adunare de oameni. Nu era imposibil. Și dl. Nicușor Dan ar fi fost mai puțin singur în acea dimineață, în care, abătut, se sfia parcă să privească casele schingiuite nu Primarul general al capitalei, ci omul care și-a cheltuit ani de-a rândul timpul și energia pentru a salva ce a mai rămas de salvat din Bucureștiul pe care îl iubește ca puțini alții. Poate că timpul nu e însă cu totul pierdut și locul își mai poate păstra, măcar în parte, trăsăturile, încă plăcute ochiului, pe care le are de mai bine de o sută de ani. E un semnal de alarmă de care sper să țină seamă cei în măsură să intervină și la care vor fi sensibili poate și cei cărora înfățișarea orașului în care trăiesc nu le-a rămas indiferentă. Aceste case nu sunt clădiri de patrimoniu, dar contribuie la frumusețea unei zone protejate, de care n-ar trebui să ne atingem decât pentru a o îngriji și a o păstra așa cum este. Mai este încă timp să facem acest lucru.

Andrei Timotin