În forma vehiculată acum, propunerea ajunsă pe masa guvernului de suspendare a plăților către fondurile de pensii private obligatorii nu arată a desființare…
– contribuțiile CAS sunt încasate integral la buget
– suspendarea contribuțiilor în perioada 1.07-31.12.2018
– contribuție angajat în sumă fixă de 84 de lei în primul an și crește anual până la 125 lei în anul 5 – dedusă din impozitul pe venit;
– contribuție angajator egală cu a angajatului și dedusă din impozitul pe profit în fun[c]ție de mărimea companiei (50, 25, 10 angajați).
… ci a majorare de CAS printr-o manevră de tip alba-neagra.
Ultimele două puncte sunt de fapt cheia întregii propuneri. Nu este acum clar dacă ar urma să fie opționale sau obligatorii, dacă este o „cădere la pace” cu lobby-ul pensiilor private sau o momeală care să le adoarmă simțurile căt să nu protesteze decisiv.
Dar, dacă ar fi să luăm de bună întreaga propunere, este doar o mărire a contribuțiilor sociale pe ușa din dos.
Pauza de șase luni la contribuții ar fi o pierdere vremelnică pentru fondurile de pensii și un câștig la fel de vremelnic pentru buget. Însă la sfârșitul celor șase luni, efectul este similar cu o majorare cu câteva puncte a CAS: plătesc salariații și angajatorii lor.
Situația acum este așa: Din salariul brut, CAS reprezintă 25%. Din acești bani, 21,25pp ajung la stat iar 3,75pp sunt virate la bugetul de pensii.
Dacă statul și-ar propune să mărească CAS pentru a acoperi din găurile bugetului (așa cum s-a întâmplat în februarie 2009, de exemplu), ar fi catastrofal din punct de vedere politic: „guvernul mărește taxele”. Pauza de șase luni îi permite în schimb să pretindă că nu ar fi vreo legătură directă între cele două momente.
Astfel, de la jumătatea anului, impactul total ar fi aproape nevăzut, cu fondurile de pensii singurele afectate.
Ce se întâmplă însă de la 1 ianuarie? Statul rămâne cu cota întreagă de 25%, iar contribuția (obligatorie?) la pilonul 2 este reinstituită într-o formă nouă, peste oricare dintre contribuțiile de acum: 84 de lei de la angajat și încă pe atât de la angajator.
Deci nu procentual față de salariu, ci o sumă fixă de la toată lumea. Asta înseamnă un caracter puternic regresiv: cei cu venituri mai mici vor plăti procentual cel mai mult.
Pentru fondurile de pensii, calculele par să se închidă aproximativ la fel ca până acum. Ar încasa mai puțin de la cei cu venituri mari, aproximativ la fel de la cei cu venituri medii dar mai mult decât dublu de la cei cu salariul minim.
Câteva exemple:
1. La salariul minim (1900 lei brut), costul angajatorului este acum de 1943 de lei iar salariul net este de 1162 lei. Rata totală de taxare a muncii: puțin peste 40%. De la 1 ianuarie, costul crește la 2027 de lei iar netul scade la 1084 lei. Contribuția la pilonul 2 crește de la 72 de lei la 164 de lei. Taxarea muncii ajunge la 47%!
2. La un salariu mediu (cost angajator de aproximativ 1000 de euro), netul este de 570 de euro, adică o taxare a muncii de 43%. După ce se adaugă cei 84 de lei (18 euro) la angajator și se scad tot atâția de la angajat, taxarea muncii devine 46%. Contribuția la pilonul 2 rămâne aproape constantă, la 164 de lei.
3. La un salariu mare (de exemplu maximum din grila de salarizare bugetară – 12 salarii minime) costul angajatorului este de 5000 de euro cu un net de aproximativ 3000 de euro. Taxarea muncii – 42%. Noua taxă influențează această cifră cu doar un punct procentual, până la 43%, dar contribuția la pilonul 2 scade de la 855 de lei la 164 de lei.
Ce rezultă?
Taxarea muncii acum: Salariul minim – 40%, salariul mediu 43%, salarii mari 42%.
Taxarea muncii atunci: Salariul minim – 47%, salariul mediu 46%, salarii mari 43%.
Dacă România a reușit cu greu să iasă din top 10 european și mondial la taxarea muncii, cu ocazia asta se întoarce, probabil, direct pe podium, cu o structură regresivă mai dură decât oricând: cel mai mare procent este plătit de cei care încasează cele mai mici salarii.
