Dacă se închide şi rafinăria Petrotel, ar fi al optulea astfel de episod din maximum zece posibile. Cu o producţie maximă de 2,5 milioane de tone pe an, rafinăria “Teleajen” era în perioada comunistă una dintre cele cinci mari rafinării româneşti, alături de Petrobrazi (acum la Petrom), Petromidia (acum la Kazmunaigaz), Arpechim (între timp închisă de Petrom) şi RAFO (oprită în 2008 pentru o “retehnologizare” de doi ani, pentru care nu există bani). Cu încă cinci rafinării mici (Astra, Vega, Steaua Română, Dărmăneşti, Suplacu de Barcău – acum închise) România avea o capacitate totală de rafinare de 20-30 de milioane de tone, din care n-a reuşit să folosească vreodată mai mult de jumătate.
Petrotel este una dintre cele mai vechi rafinării din România, înfiinţată în 1904 ca joint-venture româno-american. A fost bombardată în al doilea război mondial, apoi reconstruită în mai multe etape între anii 50 şi 70. Acum Petrotel a ajuns să-şi oprească instalaţiile, iar dacă le va porni nu are motive să le ţină aşa mai mult de un an. Cum s-a ajuns aici?
Rafinăria a fost vândută de România către Lukoil în 1998, într-un context geopolitic complet diferit: compania rusă se pregătea să fie preluată, încet-încet, de americanii de la ConocoPhilips. Într-o mişcare de PR rară pentru acele vremuri, însuşi “JR Ewing” era adus în România pentru a marca desantul “petroliştilor ruşi”.
Nu este clar dacă intenţionat sau nu, dar decizia a avut în cele din urmă ramificaţii mult mai subtile: a redus efectiv dependenţa energetică a României prin faptul că ruşii au devenit obligaţi, din raţiuni comerciale evidente, să-şi alimenteze cu materie primă şi să-şi susţină financiar propria rafinărie.
Strategia Lukoil a fost destul de păguboasă – decât să vândă petrol brut, a încercat să îşi extindă operaţiunile de rafinare şi comerciale, dar fără succesul scontat. Rafinăria a fost mereu pe pierdere structurală (mascată contabil mai bine sau mai prost), în sensul că încasările finale ale Lukoil ar fi fost mai mari dacă vindea petrolul direct.
Sumele investite în retehnologizare au fost relativ modeste pentru o rafinărie de această dimensiune. Marca preferă să aducă benzina la standarde prin procese de aditivare, care nu necesită investiţii iniţiale masive în schimb au costuri operaţionale mult mai mari, practic imposibil de acoperit din preţul benzinei. Din acest motiv, Petrotel este echivalentul proverbialei maşini de tocat bani.
Fără ca asta să fie vreo scuză, nu este deloc de mirare dacă managerii trimişi aici “să facă minuni” – pentru demonstra că merită să avanseze în companie – ajung să recurgă la cele mai vechi şi mai simple trucuri din manual: evaziunea fiscală şi toate celelalte capete de acuzare. Este însă şi semnul că nu mai există planuri pe termen lung: scapă cine poate, cu ce poate!
Lukoil a cumpărat încă două rafinării în regiune – la Burgas şi la Odessa. Niciodată n-a avut vânzări destul de mari încât să aibă nevoie de toate trei, astfel că fie a ţinut câte una închisă, pe rând, fie le-a turat la capacitate mai mică. Anul acesta, din cauza situaţiei din Ucraina, a ajuns să o vândă pe cea din Odessa. În schimb, rafinăria din Burgas se află într-un proces amplu de modernizare, care se va încheia anul viitor, şi pare să fie singura pe care ruşii mizează pe termen lung.
Prin urmare, de îndată ce rafinăria de la Burgas va lucra la capacitate, soarta celei din Ploieşti devine destul de clară – vânzare sau închidere. Însă la cum arată lucrurile, singurul cumpărător fezabil ar fi tot unul din Rusia sau fostul spaţiu sovietic, care să îşi asume în continuare alimentarea cu materie primă şi pierderile operaţionale în numele vreunei ambiţii strategice specifice: pompoasă dar falimentară.
