De pe 30 noiembrie până pe 11 decembrie, are loc la Paris probabil cea mai importantă conferinţă pe tema schimbărilor climatice din istorie. Liderii a 138 de state se întâlnesc pentru a negocia un acord prin care să se reducă emisiile de carbon suficient de mult pentru a preveni creşterea temperaturii globale cu mai mult de 2oC peste nivelul dinaintea Revoluţiei Industriale, începând cu 2020[1]. Deschiderea Chinei şi a Statelor Unite de a-şi asuma din iniţiativă proprie măsuri concrete, ţinte de atins şi de a suporta inclusiv cheltuieli pentru a ajuta şi alte state să-şi reducă emisiile a servit ca model pentru alte ţări şi a dat tonul actualelor discuţii.
Problema schimbării climatice nu este nouă. În urmă cu 27 de ani, Dr. James E. Hansen[2] de la NASA declara sub jurământ în faţa Senatului american că tendinţa de încălzire a Pământului este aproape sigur cauzată de emisii de gaz rezultate în urma activităţii umane. De atunci, principalele momente de referinţă (Protocolul de la Kyoto şi amendamentele aduse acestuia la Doha) au dezamăgit prin lipsa de participare sau de implicare a principalilor jucători (în special SUA, China sau India), în ciuda sprijinului popular.
Ceea ce face COP21 UN, cum este denumit, să fie special, este că iniţiativa din spatele lui pare să fie, pentru prima dată, politică. Cel puţin la suprafaţă, se pare că, în premieră, politicienii – nu activiştii – iau subiectul în serios şi se mobilizează pentru a iniţia negocieri. Dacă se adevereşte, ar însemna îndeplinirea unei dorinţe mai vechi a societăţii civile din toată lumea, de a vedea acţiuni concrete pentru reducerea emisiilor de carbon. Indicii că avem într-adevăr de-a face cu o schimbare de atitudine faţă de problema schimbării climatice sunt. Deşi summitul de la Paris ţine capul de afiş al acestor zile, cel mai încurajator semn al schimbării a venit în ianuarie anul acesta, când Senatul american (dominat de republicani) a votat aproape în unanimitate că schimbările climatice sunt reale, dar că nu sunt rezultatul activităţilor umane[3] – un mare pas înainte dacă ţinem cont de curentul „negaţionist” din rândul acestora şi al cetăţenilor care neagă întregul fenomen şi-l consideră o fabricaţie. Votul a însemnat finalul dezbaterii pe subiect şi naşterea întrebării „chiar dacă nu suntem cauza, ce putem face pentru a influenţa (diminua – n.r.) efectele?”.
Summitul de la Paris are potenţialul de a stabili tocmai acest lucru. La suprafaţă, declaraţiile liderilor politici sunt entuziaste. De la promisiunea unui sprijin de 100 de miliarde de dolari anual pentru ca ţările sărace să sară de la subdezvoltare la energie regenerabilă fără a mai trece prin etapa combustibililor fosili ieftini şi până la întocmirea unui act cu caracter juridic pentru a se asigura respectarea obiectivelor asumate, discursul a sunat frumos. Ca la orice întâlnire, însă, firul se rupe când vine vorba de acţiuni concrete, de sursa finanţărilor, de cum se cheltuie banii şi, mai ales, de cum se poate verifica şi îndrepta în timp real dacă apar nereguli. Însă, ţinând cont de niveul la care a ajuns cel puţin poluarea în câteva mari oraşe şi capitale (Beijing şi chiar Paris fiind numai câteva exemple), motive ar fi şi ca, măcar de această dată, raţiunea să triumfe, măcar parţial, asupra intereselor personale.
Deşi statele mai puţin dezvoltate cum ar fi cele africane sau India suferă cel mai mult de pe urma schimbărilor climatice, chiar dacă nu au contribuit aproape deloc la problemă (cum adesea amintesc)[4], rămâne de văzut dacă angajamentele lor sunt reale sau declanşate de farmecul celor 100 de miliarde. Este un film pe care l-am tot văzut, în care un personaj deloc prietenos principiilor democratice promite cooperare deplină, apoi întinde mâna. Oricum ar fi şi indiferent de rezultatele COP21, rezolvarea problemei schimbărilor climatice va ţine foarte mult de voinţă politică, de tehnologie şi va costa foarte mult în materie de bani. Chiar şi în absenţa unui acord cu caracter juridic (sau de orice fel), iniţiative există, fie că vin din partea statelor, a unor organizaţii sau a inginerilor şi cercetătorilor care caută noi mijloace şi metode de a produce energie curată[5]. Un acord coerent, serios şi detaliat la Paris ar cimenta cadrul pentru aceste iniţiative, le-ar amplifica şi le-ar sprijini într-un efort global constructiv – poate primul dintr-o serie mai lungă. Asta în cazul optimist. În cazul pesimist (şi, dat fiind istoricul întâlnirilor de acest gen, mai probabil) ne vom uita din nou la maşinile şi avioanele care duc şefii de stat înapoi la reşedinţe şi ne vom întreba ce material folosit la construcţia lor produce amnezie.
***
Note:
[1] http://phys.org/news/2015-11-world-leaders-paris-climate-summit.html
[2] http://www.nytimes.com/1988/06/24/us/global-warming-has-begun-expert-tells-senate.html
[3] http://www.theguardian.com/environment/2015/jan/22/us-senate-man-climate-change-global-warming-hoax
[4] http://www.theguardian.com/environment/blog/live/2015/nov/30/paris-climate-summit-world-leaders-meet-for-opening-day-live
[5] http://www.businessgreen.com/bg/news/2436912/paris-climate-summit-day-one-live-blog
Problema este ca, in loc sa se limiteze la masuri reale (cercetare pentru surse inovative de energie, cresterea eficientei producerii energiei solare, cresterea eficientei energetice, stimularea transportului sustenabil, chiar cresterea sigurantei centralelor atomice, care sunt atat de blamate pentru doua accidente dar nu au amprenta de carbon), se ajunge la divagatii grotesti, precum stimularea MHC-urilor in tara secetei, tara ale carei rauri sunt oricum de decenii supraexploatate hidroenergetic. Astfel de deturnari, strict pentru interese private obscure, ajung sa compromita intregul concept de energie regenerabila. Si se obtine contrarul efectului scontat, natura este mult mai distrusa asa, direct, mecanic, de catre investitiile in energie ”verde”, decat este afectata indirect de emisiile de CO2 ale termocentralelor. Este rusinea omenirii ca in secolul 21 inca apelam la metode primitive de obtinere a energiei electrice, dezvoltate in secolul 19, ca ne macelarim barbar natura pentru un procent minoritar din productia de energie electrica si nici macar nu constientizam amploarea ecocidului. Dar cum ar putea sa contientizeze tinerii, care nu au apucat sa vada raurile carpatine inainte de macelul hidroenergetic de pe vremea raposatului, daca nici parintii lor nu constientizeaza, daca autoritatile de mediu le vand gogosi? Trebuie facuta o distinctie clara, inclusiv in legislatie, intre energia regenerabila si energia verde. Nu orice energie regenerabila este verde.
Doua intrebari, probabil fara raspuns:
1) Care este pozitia Romaniei la COP21 ? Poate sa o descrie cineva, in 3 bullet points ?
2) Care sunt targeturile Romaniei de reducere a gazelor cu efect de sera pentru 2030 ? (Stim care sunt targeurile la nivelul UE, dar care sunt valorile specifice pentru Romania ?)