Campania electorală ne aduce în prim plan ofertele partidelor şi actorii
principali ai jocului politic. După alegeri, analiştii vor stabili
cine, ce a greşit pentru perdanţi şi cum au dat lovitura câştigătorii.
Cum la noi doctrinele politice sau economice nu prea au relevanţă la
electorat, în mod previzibil discuţiile se vor axa pe persoane. Ca la un
film prost, ştii că ţi-ai văzut actorul preferat, deşi nu mai ştii cu
exactitate ce făcea în filmul respectiv. Această observaţie mă obligă să
introduc în discuţie pe lângă politicieni şi distinşii alegători. Cum
reacţionează ei? Eu cred, şi voi încerca să demonstrez în continuare, că
un factor important în decizia alegătorului este plictiseala.
Copii mici nu se plictisesc niciodată. Plictiseala este principala
materie studiată în şcoală. Este de mirare cât de puţin învaţă copii la
şcoală, având în vedere cât timp petrec acolo şi mai ales că sunt la
vârsta la care potenţialul de învăţare este maxim. De fapt în şcoală ei
învaţă două lucruri. Primul, că orice materie de la istorie la
matematică şi biologie poate fi prezentată în cel mai tern mod cu
putinţă. Toate fenomenele naturii şi ale societăţii umane sunt extrem de
plicticoase pentru că profesorii lor plictisiţi au decis să le prezine
astfel. Profesorii la rândul lor au învăţat plictiseala de la maeştrii
lor şi au datoria să o transmită generaţiilor următoare.
Al doilea lucru
pe care îl învaţă copii în şcoală este emoţia plictiselii. Desigur
există şi excepţii, eu însumi am beneficiat de maeştri entuziasmanţi,
dar tabloul general este de plictiseală cronică. De aceea copii chiulesc
de la şcoală şi pleacă să exploreze lumea pe cont propriu. De aceea
absolvenţii îşi cumpără lucrările de licenţă, nimic nu le mai trezeşte
interesul, iar profesorii şi părinţii dorm liniştiţi. Dacă la master
sau la doctorat îţi alegi un subiect interesant care te pasionează, ai
toate şansele să nu le finalizezi niciodată prin grija unor îndrumători
plictisiţi. Noul limbaj de lemn academic îţi impune să scrii articole
cât mai plicticoase pentru a nu fi suspectat de erezie şi exclus din
comunitatea universitară. Complotul mediocrităţii universitare este
imbatabil în acţiunea de nivelare a valorilor. Deci ne aflăm în faţa
unei maladii temeinic inoculate în lungii ani de şcoală. Avem vreun
remediu?
Avem chiar două, iar primul este umorul. Din păcate el este
disponibil în cantităţi mici şi foarte inegal distribuit. Apostolii
corectitudinii politice nu au reuşit să-l distribuie egal la toată lumea
şi de aceea umblă să-l interzică cu totul. Al doilea remediu este
alcoolul. Acesta are extraordinara capacitate de a dizolva
constrângerile şi plictiseala. Super-egoul este singura parte a minţii
solubilă în alcool. Este popular, uşor de procurat, şi de aceea nimeni
nu se gândeşte serios să-l interzică. În plus există riscul ca în
absenţa alcoolului piaţa să fie ocupată de etnobotanice, cocaină,
heroină care ar desăvârşi procesul de disoluţie a personalităţii
flămânde de emoţii care să combată plictiseala. Pentru că asta este
realitatea: suntem flămânzi să trăim cu intensitate emoţii şi ne temem
de plictiseală ca de moarte.
Plictiseala nu este periculoasă doar la
nivel individual ci şi social pentru că poate împinge oamenii să comită
fărădelegi. Recent, proprietarul unei firme de brokeraj a fugit ca să-şi
salveze pielea, pentru că pierduse pe bursă banii clienţilor. Şi el şi
clienţii lui sunt oameni bogaţi, fără grija zilei de mâine. Ce-i mâna
pe ei în luptă? Nu în primul rând lăcomia, cum am crede la prima vedere,
ci dorinţa de aventură, dependenţa de incertitudinea generatoare de
emoţie. Toţi cei implicaţi în scandal ştiu foarte bine că, în esenţă,
bursa nu este decât un sistem sofisticat de jocuri de noroc. Pentru
oamenii obişnuiţi există modalităţi mai ieftine de combatere a
plictiselii. Este meritul istoric al presei tabloide să fi descoperit
că oamenii sunt cel mai important factor de reducere a plictiselii. În
primul rând, oamenii obişnuţi care fac lucruri excepţionale şi, în al
doilea rând, oameni excepţionali care fac lucruri obişnuite. Este inutil
să vă mai dau exemple.
În acest tablou vivant există însă un aspect ce
poate fi letal. Acesta este procesul de apariţie a liderilor politici şi
este o monedă cu două feţe. Prima faţă este constituită de cei care
aspiră să devină lideri, iar a doua de cum alege lumea dintre ei. Mă voi
ocupa în continuare doar de a doua faţă, pentru că este relevantă în
cadrul demonstraţiei mele. Indiferent dacă oamenii au parte de liderii
(şi guvernul) pe care îl merită, ei tind să fie influenţaţi în alegerea
lor nu doar de promisiunea de a li se satisface dorinţele, ci şi de
caracteristici irelevante, sau de-a dreptul dezastruoase. Având în
vedere că informaţiile de bună calitate despre candidaţi sunt rareori
disponibile, electoratul va fi atras de indivizii ce par diferiţi în
atitudini, comportament, apariţie. Într-un cuvânt oamenii se simt atraşi
de cei care nu sunt plictisitori. Ei îi vor favoriza pe candidaţii
care atrag atenţia, ies din turmă, sunt memorabili. Chiar şi o privire
superficială asupra istoriei vă va confirma că de la Hitler, Stalin,
Churchill, până la Reagan şi Obama, niciunul nu este plicticos. Fie că
au fost buni sau răi, competenţi sau incompetenţi, benefici sau
malefici, toţi au avut această calitate de nu fi plictisitori, care, pe
lângă alţi factori, a contribuit la ascensiunea lor ca lideri. Cum bine
spunea cineva despre un lider rău: „oamenii îl urmează din curiozitate.”
Pentru că erau plictisitori, au rămas în afara cărţilor de istorie o
mulţime de politicieni competenţi şi bine intenţionaţi.
Predispoziţia unei populaţii plictisite de a urma un lider neplictisitor
nu este periculoasă în sine decât în măsura în care liderul e de
proastă calitate. În general liderii neplictisitori, cu lipici la
electorat sunt narcisişti, exhibiţionişti, aventuroşi, vorbăreţi,
teatrali şi sentimentali. Că ei pot fi şi proşti, necinstiţi, mincinoşi,
fără scrupule, rigizi, deliranţi şi obsedaţi de putere este lipsit de
importanţă în clipa alegerilor, pentru că de obicei aceste calităţi se
dezvăluie ceva mai târziu. În timpul campaniei electorale, statul pasiv
în faţa televizorului duce la atrofia simţului critic, iar oamenii văd
numai ceea ce vor să vadă. De aceea, dragi prieteni, lăsaţi plictiseala,
închideţi televizoarele şi mergeţi la întruniri electorale să vă
cunoaşteţi candidaţii şi să le aflaţi motivaţiile!
Dr. Oană Sever-Cristian
