A fi sau a nu fi donator

În fine am ajuns la a patra întrebare din scrisoarea de însoţire a cardului. Cum să o formulez ca să n-o şochez pe venerabila doamnă din faţa mea?

– .., ştiu eu…dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva, aţi fi de acord să donaţi organe?

– Vai, domnul doctor, dar ce mai am eu bun de donat la vârsta mea?

– Ei, s-ar mai găsi şi nu e vorba că veţi şi dona efectiv, ci mai degrabă de o atitudine. Deci cum rămâne ?

– Nu!

Problema cardurilor de sănătate a fost confiscată de politiceni şi presă şi redusă la aspectele tehnice. Cacofonia mediatică declanşată a acoperit una din cele mai importante probleme pe care societatea românească ar fi trebuit să le discute cu calm şi argumente: donăm sau nu donăm? Discuţia ar fi putut fi despre generozitate, credinţă, tehnologie medicală şi finalul vieţii. Merită să mai trăim dacă creierul şi implicit psihicul nostru au murit? Ce mă defineşte ca om rinichiul, ficatul sau psihicul? Ce fel de viaţă şi ce fel de bucurii mai ai fără creier, fără psihic şi conectat la aparate, în stare vegetativă? Cu ochii aţintiţi pe ecrane, coduri PIN şi butoane de validare, am ratat toate aceste întrebări fundamentale şi răspunsul la ele. Cultele din România au fost ceva mai atente şi au exprimat formal sprijinul pentru donarea de organe. Dar între biroul de presă din palatul episcopal şi parohia pierdută în fundul provinciei distanţa este de ev istoric.

Eu, ca medic de familie, simt că am ratat această discuţie cu mulţi dintre pacienţii mei. Cam jumătate dintre ei, mai ales cei tineri, au optat să doneze, dar eu nu am niciun merit pentru că oamenii veniseră hotărâţi de acasă. Pentru cealaltă jumătate, care refuză să doneze, mă simt vinovat fiindcă pe prea puţini am reuşit să-i conving să o facă. Situaţia cea mai ciudată, pe care sper să pot să o influnţez, am întâlnit-o la pacienţii care se tem că vor fi răpiţi sau lăsaţi să moară pentru a li se recolta organele pentru a fi vândute. Nu sunt chiar puţini şi nici nu cred că au fost influenţaţi de serialul de comedie Monty Python. Teoria conspiraţiei e foarte contagioasă, dar eu cred că necunoaşterea este şi mai periculoasă. Ce aş putea să le spun în câteva minute acestor oameni pentru a-i pune pe gânduri?

Aş începe prin a le spune că fiecare om este unic şi că în principiu nici nu putem dona, nici nu putem primi organe în deplină siguranţă. Sistemul nostru imunitar ne face cu adevărat unici. El este controlat de genele de compatibilitate care au o variabilitate enormă. Există trei gene de compatibilitate care codifică proteinele aflate pe aproape toate celulele corpului nostru. Ele se numesc gene de compatibilitate de clasa I şi sunt desemnate drept A, B şi C. Noi moştenim un set de trei astfel de gene de la mamă şi un alt set de trei de la tată. Fiecare avem deci şase gene diferite de compatibilitate de clasa I: două A, două B şi două C. Teoretic este posibil să moştenim câteva gene identice de la mamă şi de la tată, dar practic este foarte puţin probabil deoarece sunt extrem de diferite. Până acum au fost descoperite: 1243 de versiuni ale genei A, 1737 de versiuni ale genei B şi 884 de versiuni ale genei C. Numărul de combinaţii posibile dintre aceste gene este imens.

Pentru majoritate transplanturilor de organe, medicii evaluează potrivirea dintre donator şi primitor pentru genele A şi B din clasa I de compatibilitate şi o genă din clasa II de compatibilitate numită DR. Deoarece potrivire perfectă nu există decât extrem de rar, ei verifică şi direct dacă primitorul are o reacţie imunologică de respingere a celulelor donatorului. Pentru transplantul de măduvă osoasă ei verifică şi potrivirea altor două gene de compatibilitate C şi DQ. Pentru transplantul de rinichi la care genele nu se prea potrivesc, durata de înjumătăţire a vieţii grefei este de maxim 7 ani, dar dacă cele mai importante şase gene se potrivesc această durată poate creşte până la 20 de ani. Acest lucru este minunat dar naşte dileme etice: cui transplantez rinichiul disponibil, celui cu cea mai bună potrivire genetică, sau celui cu cel mai avansat stadiu al bolii.

Pentru a nu deveni excesiv de tehnic, mă voi opri aici şi voi rezuma mesajul pentru cei care se tem că vor fi răpiţi sau lăsaţi să moară pentru organe:

1. Nimeni nu vă va lăsa să muriţi sau vă va răpi pentru că nu vă ştie structura complexului major de histocompatibilitate. Analizele sunt laborioase şi de durată.
2. Chiar dacă cineva ar avea intenţia criminală să vă preia organele, nu ştie cui le poate vinde, adică dacă se potrivesc imunologic cu eventualii cumpărători.
3. Stocarea organelor recoltate este tehnic imposibilă pentru durate medii şi lungi (de aceea zboară avioanele sanitare de-a lungul şi de-a latul ţării cu organele proaspete de la donatori!).
4. Echipele chirurgicale pentru recoltare şi transplant sunt formate din zeci de medici şi aistenţi care respectă standardele etice cele mai înalte. În plus recoltarea, vânzarea şi transplantul fraudulos de organe sunt fapte penale în întreaga Uniune Europeană.
5. Sfatul meu este: acceptaţi să donaţi şi fiţi mândri de acest lucru.