“Ancheta” anchetei lui Cătălin Tolontan

Scepticismul este bun!

Am o admirație pe care n-o ascund față de Cătălin Tolontan și echipa lui de la Gazeta Sporturilor – Mirela Neag și Răzvan Luțac, plus o doză uriașă de invidie profesională directă (ăstea se adună, cred).

Nu am urmărit prea atent la vremea lor anchetele din fotbal și regret acum – sunt convins că aveam incredibil de multe lucruri de învățat. Însă am citit pe îndelete anchetele Ridzi, Udrea, Colectiv și acum Hexi Pharma. Despre ultima este deja limpede că este cea mai importantă investigație jurnalistică din istoria cunoscută a României, chiar dacă după cum arată acum încă nu am aflat măcar jumătate dintre fapte.

Până acum, fiecare dintre prezumțiile de bună-credință, chiar și cele poate prea-timpuriu exprimate, s-a confirmat.

Un astfel de subiect, care pleacă de la practic nimic-știut și ajunge să vorbească despre interesele vitale a milioane de oameni are parte, inevitabil, de tot spectrul de reacții inclusiv extreme. Eu sunt din start la extrema de care am povestit deja, dar încerc să înțeleg cum se vede lumea de la capătul celălalt.

“De cine e plătit Tolontan?”
“Ale cui interese le servește?”
“Circ!”

Dubiile sunt utile și necesare, până la un punct măcar. Sunt anticorpii obligatorii ai unei societăți năucite de manipulare și intoxicări. Dubiile rezonabile sau nu pot să corecteze cursul anchetei atunci când nu și-l găsește sau să deschidă ramificații noi, nebănuite. Și îi forțează pe ziariști să își verifice și mai riguros informațiile. Pentru că o greșeală critică într-o astfel de anchetă se poate transforma rapid într-o fundătură.

Dar să luăm întrebările pe rând.

Despre surse: Sunt două mari tipologii de surse jurnalistice – cele dezinteresate cărora le este teamă să vorbească respectiv cele care au un interes direct în subiect. Interesul poate să fie la rândul său legitim sau ilegitim. Din experiență, ultima categorie (surse cu interes ilegitim) are o majoritate relativă din total iar cei interesați legitim împreună cu cei interesați ilegitim țin deja majoritatea absolută.

News-flash: Nu contează!

Treaba ziaristului este să verifice informațiile, să dea la o parte eventuala manipulare și să adauge ce altceva găsește cu adevărat relevant. Ce rezultă este informație de interes public. Ancheta Watergate, multiplu premiată și de referință pentru profesie, s-a aflat abia recent: pornise de la frustrările profesionale ale adjunctului FBI de atunci. Meritele ziariștilor nu au scăzut cu absolut nimic. Nimeni nu și-a închipuit că informația pică din cer!

A nu se confunda cu “ancheta servită”, specia-mutant care presupune că altcineva scrie textul sau liniile lui directoare, coafează realitatea în favoarea sa adăugând fapte neconfirmate și lăsând afară informații critice, apoi o dă spre publicare sub semnătura cuiva.

Nu este și nici nu putea fi cazul: la o asemenea amploare, odată ce informațiile ajung în spațiul public oricine poate prelua și merge mai departe pe “firele interzise”. Iar orice încercare de mușamalizare devine ea însăși subiect.

Cazul acesta are însă și multiple probe pozitive de autenticitate. Prima este chiar înlănțuirea logică a subiectelor.

Cazul Ridzi a pornit de la ministerul care intra în sfera directă de preocupare a GSP iar ancheta Udrea de la “Gala Bute”, un subiect de interes direct. Prin implicațiile lor politice și juridice au ajuns subiecte de interes general astfel că primul pas în afara presei sportive fusese făcut. Apoi s-a întâmplat “Colectiv”, o poveste de o grozăvie atât de mare încât era practic imposibil de ignorat de o echipă care rămăsese aproape singura cu experiența și credibilitatea necesare. Povestea Hexi-Pharma este doar o ramificație a acelui subiect.

De ce doar Hexi-Pharma și nu alții? Am o explicație ceva mai aforistică și care nu poate fi reprodusă integral aici, dar se sfârșește cu sintagma “un singur moț”. Când pornești de la o informație pe care nu-ți vine s-o crezi și ajungi la o colecție întreagă de grozăvii, nu înseamnă că ai încă întreaga imagine a nenorocirii. Este firesc ca ziariștii să folosească la maximum informațiile pe care le au, pentru a ajunge la unele pe care le bănuiesc și poate în cele din urmă la altele pe care nu le știa nimeni.

În ancheta asta este de muncă full-time pentru câteva sute de ziariști din presa centrală și locală timp de măcar un an. Abia atunci vom putea spune că poza începe să se clarifice. Până atunci, singura grijă importantă a celor care au pornit subiectul este să nu se stingă.

Și deja până acum GSP au făcut o treabă admirabilă. O anchetă începută cu un titlu cuminte, sub-amorsat în mod intenționat s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă care nu dă semne să se oprească prea curând (chiar și dacă, prin absurd, și-ar propune asta!).

Da – Cătălin Tolontan a folosit tot arsenalul emoțional la îndemână, uneori la limita melodramei, da – și-a manipulat intenționat sursele existente și potențiale dozând cu grijă informația, alegând strategic ce și când să publice. După cum arată lucrurile până acum, n-a apucat să dea nici măcar jumătate dintre informațiile strânse deja: viteza acumulării de informații depășește cu mult potențialul de verificare și posibil chiar de scriitură efectivă.

Da – stilul este unul atipic, nu “tabloid” cum simplifică mulți, deși doar tabloidul este eficient în astfel de cazuri, când mesajul trebuie să ajungă chiar și la cel mai puțin educat cititor – adică la categoria cea mai afectată de scandal. Este mai degrabă first-person journalism, cu totul altă specie. Pentru cei care nu gustă stilul, fiți pe pace: dacă doar asta v-a oprit să citiți același lucru i-a făcut pe alți zece să continue; deci ați fost sacrificați pentru o cauză bună :P

Strict economic, anchetele acestea sunt bad for business. Nu sunt interesante pentru publicitari iar numărul cititorilor câștigați la GSP este neglijabil, oricum mult mai mic decât al celor pierduți. Timpul folosit se măsoară în ședințe de sumar ratate sau expediate, în subiecte coordonate sub potențial și în decizii editoriale tactice sau strategice ratate. Merită? Aici fiecare trebuie să decidă pentru el.

Dar pentru interesul public calculul sigur dă cu plus. Toate miile de vieți curmate până acum de toți dancondrii morți sau vii se pot converti în tot atâtea vieți salvate în viitor.

TLDR; Indiferent dacă aveți sau nu încredere în autorii ei, ancheta pornită de GSP este legitimă, importantă și are de acum o viață proprie pe care nimeni n-o mai poate curma – cu sau fără Condrea. Marea provocare este că informațiile vin mai repede decât întreaga presă din România este în stare să proceseze.

Pe aceeași temă:


Recomandări