Întrebarea nu este deloc retorică. Aceste studii sunt efectiv în pragul dispariției în universitățile noastre ‒ pentru simplul motiv că numărul studenților se află de ani buni în cădere liberă, cu tendința de a coborî sub cel al titularilor catedrelor respective din universități.
Cauza acesttei situații fără precedent în istoria Universității românești este și ea foarte simplă: lipsa completă de perspective profesionale pentru absolvenții acestei direcții de studii, care în condițiile actuale nu-și pot găsi niciun loc în universități sau institute de cercetare, și a căror supraviețuire în învățământul secundar este din ce în ce mai periclitată de declinul predării latinei, căreia, acolo unde nu a fost complet eliminată ‒ la clasele cu profil de filologie ‒ nu i se acordă nicăieri mai mult de 1 oră pe săptămână de-a lungul celor 4 ani de liceu.
Eliminatǎ din planurile de învățământ ale facultǎţilor de istorie, litere sau filosofie, unde absenţa ei ar fi fost altǎdatǎ de neconceput, redusǎ la o singurǎ orǎ pe sǎptǎmânǎ în puţinele licee sau secţii cu profil umanist în care continuǎ sǎ mai fie predatǎ, exclusǎ de pe lista probelor opţionale la bacalaureat, limba latinǎ a cǎpǎtat statutul clar al unei cenuşǎrese, mai precis a unei simple relicve a trecutului, sortite să dispară drept efect colateral al “modernizării” bazate pe interdisciplinaritate și pe imperativele “pregǎtirii pentru piaţa muncii” (ca şi cum piaţa acesta ar putea funcţiona la parametrii ei optimi în absenţa oricǎrei educaţii morale şi a oricǎrei culturi implicând altceva decât informaţie brutǎ). Situaţia limbii greceşti fiind şi mai jalnicǎ, este în ordinea fireascǎ a lucrurilor ca la Universitatea din Bucureşti ambele specializǎri sǎ nu poatǎ atrage în primul an mai mult de 20 de studenţi (majoritatea aflaţi la a doua facultate), dintre care nu ajung sǎ termine cei 3 ani ai studiilor de licenţǎ decît 4-5. Este o situaţie cu care Universitatea noastrǎ nu s-a mai confruntat niciodatǎ ‒ nici mǎcar în timpul “întunecatelor decenii”, în care, lucru deseori trecut cu vederea, începând cu anul 1954 și până spre sfârșitul regimului Ceaușescu, ea a pregătit specialiștii necesari pentru predarea a două ore săptămânale de latină în clasele a VIII și a IX-a din toate liceele teoretice ale țării.
În fața acestui declin aparent de neoprit, cei care continuă să mai apere dreptul la existență al latinei în școlile noastre obișnuiesc să invoce în principal două argumente:
‒ Limba latină are un rol formativ asupra elevilor, prin faptul că le dezvoltă “gândirea logică”.
‒ Ea este o premisă necesară a studierii limbii române, atât în sine, cât și în relația ei cu celelalte componente ale familiei limbilor romanice.
Nu este aici locul pentru o analiză detaliată a celor două argumente. M-aș limita să constat că primul (extrem de problematic în sine, dat fiind că gândirea logică poate fi dezvoltată și prin intermediul altor discipline, de exemplu matematica sau informatica) este probabil ecoul indirect și substitutul în noile condiții al vechii paradigme ‒ astăzi căzute în dizgrația curentului “progresist” ‒ a educației umaniste, pentru care latina era poarta de acces spre valorile și idealurile formative ale culturii antice și medievale. La rândul ei, relevanța celui de al doilea argument este serios atenuată de dezinteresul curent față de problematica națională, deseori asociată cu derapajele naționaliste sau cu tendințele izolării etniciste.
Dupǎ ştiinţa mea, profesorul și lingvistul ieșean Eugen Munteanu a fost primul care, în intervenţia la dosarul tematic publicat de Dilema în iulie 2010, a atras atenţia asupra existenţei unui argument alternativ, practic neluat în seamǎ decât cel mult tangenţial în discuţiile pe aceastǎ temǎ, valabil în egalǎ mǎsurǎ pentru a explica necesitatea studierii ambelor limbi clasice, şi care subsistǎ chiar şi dupǎ abandonarea de facto a argumentului umanist, pentru care cunoştinţele lingvistice reprezintǎ o condiţie sine qua non a contactului cu operele majore ale Antichitǎţii,
Este un argument pe cât de simplu, pe atât de decisiv, bazat pe observaţia cǎ, aşa cum diversele discipline tehnice nu pot fi nici predate, nici aplicate în absenţa cunoştinţelor de matematicǎ dobândite în liceu şi în primii ani de facultate, multe discipline ale domeniului socio-uman sunt ele însele atât de dependente de sursele lor latine sau greceşti, încât absenţa accesului direct la aceste surse transformǎ predarea acelor discipline într-un simplu exerciţiu de improvizaţie şi diletantism; profesorul Munteanu dǎdea exemplul universitarilor predând istoria filosofiei antice sau medievale fǎrǎ a avea habar de greacǎ şi latinǎ, dar exemplele se pot multiplica cu cele din drept, teologie sau filosofie modernǎ (cazul lui Nietzsche sau Heidegger!), fǎrǎ a mai vorbi de istoria medievalǎ şi modernǎ a întregii Europe, ale cǎrei documente diplomatice, notariale sau bisericeşti au fost redactate, pânǎ la sfârşitul secolului XVII, exclusiv în latinǎ, sau de latina ca limbă oficială a regatului maghiar (iclusiv Transilvania) până la jumătatea secolului XIX.
Toate acestea ilustrează întreaga complexitate a situației, în particular, modul în care restrângerea sistematică a predării latinei la nivelul preuniversitar își propagă efectele perverse asupra funcționării sistemului în ansamblul său: în primul rând, asupra studiilor clasice universitare, confruntate cu o criză acută de studenți ‒ precum și cu nivelul deplorabil al cunoștințelor absolvenților de liceu; iar în final, asupra tuturor direcțiilor umaniste de studiu, pe care absența limbilor clasice, și în primul rând a latinei, le proiectează pe nesimțite într-un no man’s land al improvizației și amatorismului, în care orice studiu serios al filologiei, istoriei, arheologiei sau istoriei filosofiei devine o simplă amintire, iar afirmarea specialiștilor noștri practic imposibilă în multe sectoare ale competiției științifice internaționale din domeniile respective.
Tabloul pe care am încercat să-l schițez în liniile lui cele mai generale este cu atât mai alarmant, cu cât el este tabloul unui domeniu aparent debranșat de evoluția vieții social-economice, ale cărui implicații și conexiuni cu sistemul educației în ansamblul său nu pot fi apreciate, fie și aproximativ, decât de persoane cu o minimă pregătire în domeniul respectiv. Or, aceștia sunt din ce în ce mai puțini chiar în Universitatea însăși, ca să nu mai vorbim de cercul restrâns al factorilor de decizie în materie de educație.
Mi se pare limpede că o redresare a acestei situații nu poate surveni decât în urma unei acțiuni concertate a mai multor lideri de opinie, dar mai ales a unor reprezentanți ai comunității academice și ai cercetării umaniste, cărora li se și adresează rândurile de față.
Cu toate acestea, deoarece într-o recentă luare de poziție a doi importanți clasiciști, Prof. Liviu Franga și Lector Theodor Georgescu, publicată pe site-ul InfoUB al Universității București și reprodusă de România Curată, se afirma, invocându-se argumentul autonomiei universitare, că niciunul din foștii miniștri ai Educației nu poate fi considerat responsabil pentru actuala situație a studiilor clasice din România, îmi permit să enumăr mai jos o listă de măsuri pe care Ministerul Educației Naționale ar putea, în opinia mea, să le ia pentru o necesară schimbare în bine a situației acestui domeniu:
* Sǎ reintroducǎ predarea obligatorie a latinei în clasele cu profil uman ale liceelor, mǎcar la nivelul anilor ’60-’70, când acestei discipline i se alocau douǎ ore pe sǎptâmânǎ la fiecare din aceste clase.
* Sǎ renunţe la mǎsura absurdǎ a excluderii limbii latine din lista materiilor opţionale la bacalaureat.
* Să ia în considerare reînființarea liceelor clasice, care au adus importante servicii culturii umaniste din România, înainte de a fi suprimate de reformele ceaușiste ale învățământului. O simplă privire aruncată asupra situației nu numai din țările Europei Occidentale, ci și din restul continentului (inclusiv Rusia, unde tradiția gimnaziilor și liceelor clasice, desființate după revoluție, a fost reluată începând cu 2001 la Moscova, Petersburg și în numeroase orașe de provincie) ar fi suficientă pentru a demonstra necesitatea acestei măsuri, ca parte a unui program mai larg de scoatere a învățământului nostru secundar de sub incidența centralismului și uniformizării care au supraviețuit tuturor reformelor succesive din ultimele decenii.
* Sǎ analizeze efectele nocive ale adoptǎrii pripite a prevederilor “sistemului Bologna” cu cei 3 ani ai programului de licenţǎ în domeniile umaniste (în cele tehnice durata studiilor fiind de 4 ani!), care a transformat învǎţarea limbilor strǎine, în particular a celor clasice, într-o luptǎ pierdutǎ dinainte cu limitele psiho-fizice ale memorǎrii şi asimilǎrii deprinderilor lingvistice.
* Să studieze, în parteneriat cu Academia Română, oportunitatea reînființării secţiei de studii clasice a funcţionat multǎ vreme în cadrul Institutului de Lingvisticǎ al Academiei şi care ar putea fi oricând reînfiinţatǎ fie acolo, fie la Institutul de Filosofie, având pe agenda sa atât continuarea studiilor începute (fǎrǎ o finanţare regulatǎ şi fǎrǎ cercetǎtori proprii) de actualul Institut de pe lângǎ Facultatea de Limbii Strǎine din Bucureşti, cât şi un program de traduceri şi editare de texte clasice, analog cu cel al centrului Traditio al Universitǎţii din Iaşi, care ar oferi culturii române ediţiile ştiinţifice ale autorilor antici, medievali şi patristici pe care aproape fiecare din ţǎrile mari sau mici ale Europei le-au pus demult la dispoziţia şcolii de toate gradele şi a cercetǎrii umaniste în ansamblu.
* Nu în ultimul rând – sǎ transmitǎ nivelurilor intermediare ale organizǎrii învǎţǎmântului – comisii ministeriale, inspectorate şi conduceri de licee şi facultǎţi – un mesaj clar privind necesitatea de a restitui predǎrii limbilor clasice ceva din prestigiul şi statutul de odinioarǎ.
Orice atlas de medicină (anatomie, dar nu numai) abundă de termeni ai lb. latine. Idem pt tratatele de drept.
(off-topic) ca să nu mai insist prea mult asupra recentei “a-bro-ga-re” (sic!)
Bologna este un eșec răsunător în toate domeniile educației universitare (ciclul I, cel puțin). Reducerea timpului dedicat studiului este calea sigură spre șubrezirea educației și, ulterior, a societății. Timpul care-ar trebui alocat studiului este absorbit de societatea spectacolului. În timp ce europenii (cei de mâna a doua, ca noi) așteaptă momentul în care anti-măsuri precum reducerea timpului de predare, teme, studiu să producă efecte pozitive, studenții americani își petrec nopțile în biblioteci și laboratoare, elevii și studenții sud-coreeni dorm cam 6 ore pe noapte (restul studiu), iar chinezii se școlesc în universitățile mari, s-au întors acasă și au început să inunde redacțiile revistelor de top cu articole. Chinezii au înțeles că dacă vrei să-l prinzi din urmă pe unul care aleargă repede, soluția nu este să încetinești. Sunt singurii care au un răspuns (BATX) la GAFAM, spre exemplu.
Latina ar fi într-adevăr foarte utilă și studenților de la medicină, de la biologie, sociologie etc. N-am ajunge în situația ridicolă în care absolvenți de master de teologie merg la Muntele Athos și vorbesc cu călugării de-acolo în engleza minimală prinsă din filme. Ca să nu mai vorbim de alte situații la fel de grave.
Oamenii dezrădăcinați (în toate sensurile) sunt mai ușor de manipulat. După ce-au racolat floarea inteligenței din toate țările, americanii măresc ritmul cursei până când competitorii slabi cad iar lumea se va împărți în țări și piețe. Sunt curios dacă în tratatul trans-atlantic au prevăzut un transfer de know-how către bătrânul continent! Pentru că universitățile europene anglo-saxone bune fug de estici și sudici ca de dracu. Așa cum occidentalii știau că comunismul va cădea matematic pentru că nesustenabil economic, știu la fel de bine azi, dacă nu și mai bine, că cei care trăiesc cu capul în norii ideologiilor, care se masturbează prin tot felul de invenții instituționale (programe, strategii, politici, doctorate-garoafă-la-butonieră, programe de master fanteziste, titluri de teze de doctorat formulate agramat sau conținând contradicții flagrante etc.) departe de realitate, vor fi victimele lor de mâine.
La urma urmei, latina a fost limba unui imperiu fără milă cu toți cuceriții lui! Excepție grecii, care i-au cucerit cultural pe romani. Acum însă, puterea armelor și cea a științei este într-o singură tabără. Iar cei mici (ca noi) trebuie să fie fără milă cu ei-înșiși, mai întâi, ca să poată avea o șansă. Dacă nu, vom asista la dispariția a mult mai mult decât a una-două discipline din programa de liceu.
Analogia cu predarea matematicii în școală e invalidă, iar argumentul alternativ unul slab. De fapt, dacă ar fi să-l ducem la concluzia sa logică, niciun fel de aplicație tehnică nu ar fi posibilă fără studierea grecii vechi, din moment ce mai toate noțiunile elementare de aritmetică, algebră și geometrie au fost descoperite în antichitate. Specialiștii noștri în informatică trebuie să pornească deci de la manuscrisele originale ale lui Aristotel înainte să se apuce de scris programe de calculator – asta dacă vor să aibă vreo șansă în competiția internațională.
În realitate, teorema lui Pitagora e perfect traductibilă în majoritatea limbilor, poate cu excepția dialectelor aborigene care nu cuprind noțiunea de numere peste 3. După cum sunt de altfel și istoria medievală sau filozofia antică. Firește, dacă discutăm de cercetare în aceste domenii, adică nișe extrem de specializate care sunt de interes pentru o fracțiune minusculă a mediului academic și una complet neglijabilă a publicului larg, atunci cu siguranță sursele originale sunt esențiale. Dar o dată ce această muncă de cercetare e făcută, și cred că putem cădea de acord că istoria filozofiei antice nu e tocmai cel mai fierbinte domeniu al momentului, rezultatele științifice sunt universale și pot fi folosite de restul societății pe principiul specializării muncii, instrumentul esențial prin care societatea umană a depășit stadiul vânătorilor-culegători aborigeni.
Aici discutăm de învățământ de masă, adică trebuie să cântărim cu mare atenție costul de oportunitate al diverselor opțiuni pentru că atenția, interesul și timpul unui copil în formare nu sunt în niciun caz un sac fără fund unde să înghesuim la grămadă orice după gusturile autorităților morale ale zilei. Fiecare opțiune exclude altceva, sau mai grav, riscă să îndepărteze o minte tânără de școală, “cumplit meșteșug de tâmpenie” care nu răspunde intereselor și nevoilor pe care tânărul adult le simte în relația sa cu societatea.
Domnule Stelian Ene, se pare că unui informatician îi vine mult mai greu să înțeleagă de ce un filolog, un lingvist sau un specialist în istorie antică și medievală au nevoie de latină, decât îi vine unui ins de formație umanistă să înțeleagă de ce inginerii au nevoie de matematică.
Din păcate, viziunea Dvs despre educație, cu tot disprețul pe care-l afișați pentru bieții aborigeni (sau poate tocmai datorită lui) este prea tributară ideii “învățământului de mase” (obligatoriu, uniform și dirijat de la centru), pentru a realiza necesitatea unei abordări suficient de flexibile ca să nu arunce o țară întreagă în bezna “ignoranței invincibile” caracteristice populațiilor primitive la care vă referiți. Tot restul, inclusiv “costul de oportunitate” pe care-l evocați cu atâta erudiție, nu este decât pură vorbărie și jonglat cu subiecte pe care nu le stăpâniți nici măcar aproximativ.
Dacă este să ne luăm după articolul acesta, trebuie ca elevii să înveţe latină ca să mănânce o pâine şi actualii profesori universitari de limbi clasice :))
Cine are nevoie de latină, de exemplu istoricii, o pot învăţa. Cine nu, nu. Sunt destule idei de învăţat în lumea de azi, inclusiv din domeniul reperelor morale, încât latina să devină de nişă.
Când eram în liceu nu am învăţat-o – am făcut informatica. Am dat de ea ulterior la o facultate cu profil umanist, am învăţat-o la momentul respectiv şi pot să spun că studiul ei a fost total inutil, deoarece lucrez în domeniul respectiv şi lucrările interesante nu au în latină mai mult de banale citate pe care le descifrez cu Google.
S-ar putea să ne doară urechea și să nu știm la ce doctor să mergem (dincolo de corespondențele-legăturile în acest caz dintre latină și greaca veche). Până la urmă, Orl poate fi și owl-right-left :)
Afirmația “Cei care au nevoie de latină, o pot învăța” ‒ subînțeles: “în anii studenției, sau mai târziu” ‒ este o simplă naivitate, dar vădit marcată de resentimente datorate experienței traducerilor cu Google. (Dacă pretindeți că ați fi învățat-o în facultate, de ce mai aveți nevoie acum de Google?)
Sunteți sigur de a fi înțeles amănuntul că pledoaria mea era pentru prezența unei forme decente de predare a latinei pentru elevii claselor de FILOLOGIE (adică pentru posibilii viitori lingviști, filologi, istorici șamd), nu și pentru informaticienii care se pot mulțumi cu această formă ultra-modernă de cultură low-cost?
In liceu, cand mi-am ales viitoarea profesie am ezitat intre informatica si fizica atomica. Nu am ezitat mult, insa, pentru ca familia mea nu avea vreun business, nici bani pusi de o parte, iar o cariera in fizica era extrem de riscanta. Cam acelasi tip de problema se pune si in legatura cu studiile clasice. Pentru a face asa ceva trebuie sau sa vrei neaparat sa o faci (o vocatie imposibil de oprit), sau sa ai o familie bogata care sa te poata sustine financiar, nu numai pe timpul studiilor, ci si dupa aceea. De exemplu, daca as fi mostenitor intr-o familie cu traditie politica (deja exista) as face istorie. Dar altfel, e greu. Mai ales daca scopul este sa emigrezi dupa.