Foto: editura Polirom și Q Magazine/ colaj: România Curată
”Război sau pace. Pseudo-jurnal de pe frontiera de Est” e titlul celei mai recente cărți a Alinei Mungiu-Pippidi, apărută în această lună, la editura Polirom.
„Teza acestei cărți este că o frontieră între Europa și Rusia trebuie definită și apărată și că nu vom rezolva problema ucraineană în sine dacă nu o facem parte a acestui context mai larg. De treizeci de ani discuția se amână, cu ambiguitatea de rigoare, Vestul considerând că frontiera este între Ucraina și Rusia, iar Rusia considerând că Ucraina e implicit de partea ei și că frontiera e pe Nistru, la Sevastopol sau la Batumi. Nu există și nu va exista pace până când nu este stabilită o frontieră între Europa și Rusia, din care Ucraina este doar o parte, să sperăm de partea europeană. Chiar dacă survine o improbabilă încetare a focului, ea nu poate dura câtă vreme nu avem Eufratul nostru. Nu putem stabili granița dintre UE și Rusia în frontierele desenate de URSS și de asta discuția asupra granițelor e cea mai importantă și trebuie să aibă loc, așa cum a avut loc după Al Doilea Război Mondial.”, susține autoarea, în prezentarea cărții, pe site-ul editurii.
”Deși am făcut eforturi de armonizare, cartea are stiluri diferite. Mă consolez cu ideea că e în paralel cu evoluția mea, în 30 de ani, de la literatură la jurnalism, apoi la academic. Prima parte e jurnal curat, deși scris retro, a doua sunt articole, mai ales prognoze care s-au îndeplinit (nu le-am aruncat pe celelalte, astea sunt toate, de asta public cartea, că au fost totuși cu clarviziune și la timp), urmate de articolul academic pe această temă și de concluzii noi – Argumentul pentru pace/Argumentul pentru război”, a rezumat Alina Mungiu-Pippidi, pentru România Curată.
România Curată a primit permisiunea să publice un fragment din ”Război sau pace”, chiar prima ”poveste” a acesteia, cu experiența primului drum dincolo de granița estică (România Curată)
***
Povestea 1. La căderea Imperiului
August 1991
Anul 1991 a fost cu totul extraordinar. În august, un grup de generali au încercat să oprească destrămarea imperiului sovietic printr-o lovitură de stat. Gorbaciov s-ar fi aflat în Crimeea, la reședința de stat, aceeași la care Putin își petrece vacanțele la Marea Neagră. Cea mai caldă mare a Imperiului. Știrea a fost catastrofică pentru noi, românii, care de abia supraviețuisem mineriadei în anul dinainte. Nu părea deloc la noi, cu Ion Iliescu educat la Moscova și care încercare în zilele Revoluției să ia legătura cu rușii că tranziția nu mai putea fi dată înapoi. Dimpotrivă. Atît Iliescu, cît și președintele francez Francois Mitterand, căruia îi datoram faptul că pusese de facto capăt mineriadei în anul precedent, au dat un fel de mesaje de susținere pentru puci.
Eu eram din nou la Iași, deși nu mai locuiam acolo din anul precedent, pentru că era august și eram în vacanță la părinți, după o primă vizită în Statele Unite ale Americii. Acolo niște oameni entuziaști mi-au vorbit de independența Țărilor Baltice. Părea un vis îndepărtat, dar cu gîndul la Moldova m-am alăturat acestui grup de lobby, care avea intrare la Congres. Principalul meu obiectiv în această vizită a fost să obțin o tipografie pentru România liberă, principalul cotidian de opoziție, care tipărea încă în Casa Scînteii. Ca și mine, la Opinia studențească din Iași, a tipări în tipografii comuniste se dovedise imposibil, atît tipografii pro-Iliescu, cît și minerii reușiseră de facto să ne închidă ziarele în 1990. În lobbyul meu pentru o rotativă – venisem de fapt la o conferință, dar obiectivul principal acesta fusese, am cunoscut cîțiva ziariști. Ca atare, în august 1990 m-a sunat CNN, pe numărul fix al părinților mei, obținut de la redacția revistei 22 din București. Așa și așa, nu aveau corespondent decît la Moscova, și acesta era izolat pe acoperișul Parlamentului Rus, cu Boris Elțîn, șeful Republicii Socialiste Ruse din URSS, devenit principalul stîlp al rezistenței contra puciului, înconjurați de tancuri sovietice. Nu aveau idee ce se întîmpla în restul imperiului. Știam eu cumva ce se întîmplă la Kiev? Pe hartă părea aproape de unde mă aflam- la Iași. Nu cumva aș fi putut sa mă duc pînă acolo? Plăteau ei totul.
Între București și Kiev sunt peste o mie de kilometri. Dar de la Washington bănuiesc că părea la doi pași. Casa Constantin Stere, casa cumpărată de bunicii mei cînd au venit din Basarabia, înconjurată de copacii ei istorici părea deosebit de pașnică în acea vară. Dar asta nu însemna că nu fierbeam. Urmăream televiziunea moldovenească, bravă de tot, care raporta despre puci și încheia fiecare buletin cu speranța că nu vor fi închiși de puciști și vor relua transmisia. Au ținut-o așa 24 de ore, în care așteptam cu răsuflarea tăiată alături de ei să vină tancurile sovietice. Dar ele nu mai veneau. Am pus mîna pe telefon și am sunat la guvernul din Chișinău să întreb ce li se întîmplă și ce e la Kiev. Nu cunoșteam pe nimeni, un cunoscut basarabean mi-a găsit numărul de telefon al centralei (suntem în 1991, nu avem telefoane mobile sau Internet), am sunat pe fix și am explicat să sunt de la CNN. În cîteva minute l-am avut la capătul firului pe purtătorul de cuvînt al guvernului, să îi zicem Vasile. Da, vorbiseră cu Kievul, și acolo erau pro-perestroika și așteaptau să vină tancurile. Nici acolo nu venise nimeni. În noaptea aceea extraordinară, pe care Elțîn a petrecut-o pe acoperiș alături de corespondentul CNN am sunat la CNN și m-au rugat să mă duc pînă acolo. La fel și Vasile. Voiau să fie martori la ce urma să se întîmple.
Nu aveam permis de conducere, că fiind fată, familia investise doar în frate-meu mai mic. Eram o absolventă de medicină, jurnalistă la 22 și corespondentă ocazională la Le Monde. Aveam un aparat antic de filmat și un reportofon de la ajutoare. Nu aveam cont în bancă. Cărți de credit nu existau. Obstacolele logistice păreau enorme, dar a doua zi dimineața m-a sunat din București Roy Gutman, corespondentul european de la Newsday. La cîte știri despre Rusia citeau americanii Newsday, ziar foarte popular, nici nu avea corespondent la Moscova, dar Roy, care acoperea toată Europa, era la București cînd s-a întîmplat puciul Ne-am hotărît să mergem împreună, dar el nu avea viză. Eu nu aveam nevoie- eram cetățean al blocului ideologic. El da, fiind american, viză și de Chișinău, și de Kiev, îi trebuia viza rusească pentru fiecare oraș. A luat doar pentru Chișinău și a venit cu un taxi din București. Avis și Sixt încă nu deschiseseră birouri în România. Taxiul era cît se poate de galben și cu număr de București, și cu el am trecut în Republica Moldova.
Cînd am ajuns la Chișinău, tot nu ajunseseră tancurile represiunii sovietice și perestroika era încă la putere. O fotografie alb negru făcută de mine pe scările interioare ale guvernului e a unui funcționar, din spate, care urcă ținînd de gît doi pui decongelați. Poate se pregătea de asediu: poate era o zi ca oricare de lucru la guvernul moldovenesc, cînd a găsi hrană pentru familie e mai important decît orice altceva. Guvernul ne-a deschis brațele și am stabilit împreună că la Kiev nu se întîmpla nimic. Am dat telefoane acolo. Mult mai interesantă ni se părea Crimeea, unde Gorbaciov era în arest în vilă. Devenea clar că puciul eșuase. Odată intrați în URSS, nu mai erau controale la frontierele interioare, ne-am zis noi, așa că am pus taxiul Dacie 1300 cap compas pe Odesa, de acolo urmînd să o luăm spre Crimeea.
Nu am ajuns niciodată la Odesa. De cum am ieșit din Moldova, într-o localitate din Ucraina sovietică al cărei nume nu îl știam nici atunci, darămite azi, am fost trași pe dreapta de un control. Erau trupele OMON, celebrele berete negre care luptaseră în Afganistan. Teroriști de stat, cum am văzut mai tîrziu în Caucaz. Au tras mașina într-un garaj, ne-au luat pașapoartele și în timp ce dădeam răspunsuri neconvingătoare pentru cine lucrăm și ce căutăm acolo au început să dezasambleze mașina. Nu ne ajuta deloc că nu aveam nici o limbă comună. Plecasem prea repede din Chișinău ca să luăm translator. Dar pe stradă, înainte să ne împingă în hangar văzusem un birou Intourist, ONT-ul lor. Cît Roy și șoferul încercau să se opună dezasamblării taxiului, m-am strecurat pe ușă afară și am împins ușa la biroul de turism. Prima oară în viață cînd mi-am dat seama că poate fi și avantajos să fii fată- nu s-a uitat nimeni la mine. Am întrebat-o pe fata aceea, în engleză: Ce știri de la Moscova? Avea radioul deschis. Și era cum nu se poate mai bine. Elțîn era învingător. Puciștii nu reușiseră să ia Casa Albă, sediul lui Elțîn, și băuseră votcă pînă căzuseră pe sub mese. Erau octogenari, vestigii ale războiului rece- locul lor era la muzeu, nu la lovitura de stat. Am explicat situația fetei ruse care avea 20 de ani, o blondă cu ochi albaștri, adolescența ei fusese sub regimul liberal al lui Gorbaciov și am simțit imediat că am o aliată. A acceptat să traducă. Ne-am furișat înapoi în hangar.
A urmat cel mai bun discurs pe care l-am ținut în viața mea. Douăzeci de ani după aveam să fac carieră ca keynote speaker la conferințe, am vorbit la NATO, la ONU, la Parlamentul European, la n conferințe, dar niciodată mai bine ca în ziua aceea. Am explicat că puciul a căzut. Că Rusia merge înainte, spre națiunile civilizate ale lunii, unde își va relua locul pierdut din pricina comunismului. Că va începe o eră nouă, în care va fi nevoie de investiții străine, mai ales americane, de turiști. Cine va deschide ușa și va arăta Rusia lumii așa cum e ea, nu țara capturată de sovietici, ca să îi convingă să vină să o scoată din faliment? Noi, presa occidentală! Suntem prietenii de care aveți nevoie, și pe care o să îi pierdeți dacă îi tratați ca pe dușmani.
Nu sunt eu neelocventă – poate m-ați auzit în campania contra suveraniștilor din 2025 – dar atunci aveam un pic peste 25 de ani și vorbeam engleză cu cineva care nu știa. Deci meritul revine integral fetei de la Intourist. Ea traducea și prinsese argumentul foarte bine, că eu vorbeam un minut și ea două, mai punea și de la ea.
Situația a fost pe muche. Maiorul OMON a aflat de la noi ce se petrecea. Era un killer de profesie, avea peste 1.90 si supraviețuise Afganistanului. Nu știa ce are de făcut, să treacă pe toată lumea prin foc și sabie, începînd cu noi, să își tragă un glonte în cap sau să își ardă uniforma și să o ia de la capăt. Ultima variantă a triumfat. Nu era un idiot. A cerut radioul, care a fost adus și a ascultat cîteva minute într-o tăcere mormîntală. Pe urmă a spus: ”Cărați-vă de aici, nenorociților, înapoi de unde ați venit!”.
Și aici am călcat pe bec. Eu eram eu, deși încă nu știam că așa am să fac toată viața. Atunci mă descopeream. I-am spus: nu înainte să pui la loc bagajele în portbagaj, roata de rezervă și ce mai apucaseră ei să scoată. Interpreta a ezitat un moment. Iar șoferul nostru bucureștean a sărit în sus. ”Lăsați că le pun eu, doamna Alina!”, a strigat el. Nu înțelesese nimic din dialog, dar era un fost cetățean român de sub Ceaușescu. Înțelesese fără cuvinte prin ce trecusem și a remontat totul în viteză. Am scăpat cu viață.
La Odesa nu am mai ajuns atunci. Dar, în 24 august, Ucraina și-a declarat independența. Puciul începuse în 19. Cînd am trecut înapoi spre Moldova am trecut o frontieră nouă, geografică. Între două țări independente. Am oprit pentru că am văzut alte mașini oprite sau nici nu am fi știut. Dar un întreprinzător pusese o masă pliantă în drum și colecta o taxă de frontieră. Nimeni nu îi spusese să facă așa ceva, dar începea capitalismul. Am cotizat la independența Ucrainei, sau poate a Moldovei, cu cîte 50 de dolari, sau așa ceva.
Mai multe informații, pe site-ul editurii Polirom (aici).
Alina Mungiu-Pippidi: Se caută șefi cumsecade la serviciile secrete!
