Actualele frământări ale lumii medicale nu mă pot lăsa rece, deoarece, cu mulţi ani în urmă, am participat, după puterile mele modeste, la modelarea sistemului medical aşa cum îl vedem azi.
Impresia mea este că actuala criză se datorează faptului că elitele medicale şi cele politice au lăsat treaba neisprăvită pe principiul strămoşesc „merge şi aşa”. Adică opţiunile politice şi manageriale nu au fost asumate până la capăt.
În urmă cu mai bine de 10 ani, când a fost elaborată actuala lege a sănătăţii, curentul principal de gândire era că statul rămâne cel mai sigur plătitor şi că deci e mai bine ca medicii să rămână angajaţi ai statului cu un venit minim garantat, şi în acelaşi timp să fie liber profesionişti când e vorba să primească un cadou. Cei mai vocali dintre medici spuneau, ca nişte adevăraţi gânditori liberali, că supapa cadoului acoperă diferenţa dintre preţul real de piaţă al serviciului medical şi valoarea sa „oficială”. Că nu toţi medicii primesc cadouri şi nici toţi pacienţii nu au posibilitatea să le ofere părea atunci o problemă nesemnificativă pentru unii dintre ei. Nimeni nu părea interesat cum se formează preţul în domeniul medical căci toată lumea vorbea doar de dezechilibrul dintre cerere şi ofertă, dezechilibru pe care cei mai abili se ofereau să-l acopere prin munca lor neobosită.
Ce se întâmpla în realitate? Să spunem că o secţie de spital putea să asigure 10 proceduri pe zi în deplină siguranţă pentru pacienţi. La poartă aşteptau 20 aşa că cineva mai cu iniţiativă (de obicei şeful) stătea peste program şi îi rezolva şi pe ceilalţi 10 contra cost. Această acţiune umanitară presupunea scurtarea procedurii până la limita de pericol, uzura aparaturii, consumul de resurse suplimentare (pe lângă cele plătite de pacient), oboseala operatorului până la riscul de a face erori grave. E adevărat că şi răspalta era pe măsura riscului asumat, adică „câştigătorul ia totul”. Dacă se întâmpla ceva, statul sau asiguratorul suportau cheltuielile suplimentare.
Acest lucru se întâmplă şi în ziua de azi, când anumite clinici private externează pacientul la numai o zi după o procedură majoră, chipurile ca să scutească pacientul de unele cheltuieli suplimentare. În realitate e vorba de apariţia unor complicaţii pentru care, dacă apar, pacientul e îndrumat cu multă competenţă spre un spital de urgenţă din reţeaua de stat. Apropo, aţi văzut undeva în lume spital de urgenţă privat? Aşadar cei mai isteţi medici de la noi au descoperit pe cont propriu procedeul numit externalizarea costurilor. Exemplul economic clasic este cel al unei fabrici care plăteşte salariile angajaţilor, materia primă, curentul şi gazele, dar poluează ingrozitor mediul ambiant şi pasează costul depoluării către stat sau comunitatea locală.
În timp ce în marea medicină de spital se desfăşurau aceste experimente economice de liberalism sălbatic, în medicina de familie se desfăşura un experiment mai profund. În parte şi prin contribuţia mea (eram preşedintele SNMF), medicii de familie au devenit cu adevărat liber profesionişti. Pe vremea aceea medicul de familie primea de la casa de asigurări o sumă relativ fixă repezentând cheltuielile cabinetului cu salariul asistentei, materiale consumabile, utilităţi, etc., şi o sumă ceva mai variabilă reprezentând venitul medicului. Venitul medicului trebuia totuşi să nu scada sub o anumită valoare indiferent de competenţa şi eforturile sale, cam ca la contractele sindicale. Evident că nici nu putea creşte prea mult. Hârţogăreala presupusă de ţinerea inventarului şi a două gestiuni separate era de nedescris, lăsând la o parte că niciodată nu era clar ce cheltuieli sunt permise „pe cabinet”, precum reparaţii în ce cotă, leasing pe maşină sau aparatură şi altele. Mulţi dintre noi ne doream o contabilitate mai simplă şi ne simţeam capabili să ne administrăm singuri cabinetele mai bine decât o făceau direcţiile sanitare. Formula dorită era bugetul global de practică, sau venitul global al cabinetului, cum se numeşte acum.
Ministerul Sănătăţii şi Ministerul de Finanţe au înţeles şi ne-au pus să alegem. Împreună cu şefa Patronatului MF am votat pentru, reprezentantul Colegiului s-a opus. Argumentele lui au fost totuşi interesante: cheltuielile cabinetului cuprindeau şi salariul asistentei, salariu care era negociat cu statul de puternicul sindicat al asistenţilor medicali; printr-o formulă complicată venitul medicului era corelat cu acest salariu şi deci era şi el garantat; deci toată lumea avea un venit asigurat, chiar dacă nesatisfăcător. Am menţionat acest argument deoarece, mai mult sau mai puţin voalat, el a influenţat şi pe autorii legii sănătăţii care au permis ambiguitatea privind statutul de funcţionar public al medicului din spital. Acest statut asigură lefuri pentru toată lumea, chiar dacă proaste, iar cei mai neobososiţi sau mai puternici dintre medici se vor descurca prin externalizarea unor costuri.
În cei mai bine de 10 ani care au trecut de atunci, lumea s-a schimbat profund. Medicii corecţi care nu acceptă ambiguităţile de statut pleacă din ţară în număr mare. Sindicatul asistenţilor nu mai e ce-a fost. Medicina de familie este o reuşită. Medicii isteţi şi neobosiţi au înţeles că trebuie să împartă cadoul pacientului cu echipa care stă peste program să-i ajute (încă nu dau nimic spitalului care-i găzduieşte!). Ministerul Sănătăţii a început să-şi ia în serios statutul de arbitru şi reglementator (vezi disputa cu preţul medicamentelor). Casa de Asigurări nu mai înghite de mult orice gogoaşă servită de prestatori şi furnizori. Pierderile din sistem încep să fie identificate şi stopate. Deci lumea se schimbă în bine şi cred că este timpul să renunţăm la această ambiguitate din statutul medicului.
Înalta Curte n-a greşit în speţă, ci a încercat să soluţioneze ambiguitatea prezentă în lege. Stă în puterea noastră să schimbăm legea pentru ca medicul să nu mai fie funcţionar public. Rămâne însă ca şi Guvernul şi Parlamentul să corecteze o greşeală neprovocată comisă în urmă cu mai mult timp: hotărârea prin care s-a redus contribuţia la sănătate şi au fost încurajate exceptările de la plata ei. Dacă accesul şi asigurarea e universală atunci şi contribuţia la sănătate trebuie să fie universală şi să crească. Pentru cei aflaţi în nevoie se poate constitui un fond (taxă pe viciu, pe lux, loterie, etc.) care să le acopere parte din contribuţia la sănătate. În absenţa creşterii bugetului sănătăţii mă tem că statutul de liber profesionist nu va însemna mare lucru.
Dr. Oană Sever Cristian
Sistemul medical romanesc e un mare rahat pe care guvernantii il mai amesteca , din cand in cand cu lingura si ne spun ca putoarea nu e asa de mare precum zicem noi , cotizantii si beneficiarii. Familia mea-eu si sotul- plateste inca de la terminarea facultatii asigurari de sanatate, nu exista nici o zi de pauza, si salariile sunt bunicele.De cativa ani buni platim asigurari de sanatate, acest CAS , si la chiria pe care o incasam pe un apartament. Nu beneficiem cu nimic in plus la absolut nici o procedura sau macar teste preventive gen analize de sange , test papa nicolau, mamografie, etc.De ce beneficiem de ACELEASI servicii medicale ca si cei care platesc asigurari de sanatate la salarul minim pe economie? Sau macar sa avem in plus ceva tichete de asigurati care sa le folosim unde avem nevoie la clinicile pe care le alegem noi.
Eu cred ca banii care se colecteaza din CAS nu ajung unde trebuie, este singurul sistem , de fapt in aceeasi situatie e si invatamantul, care nu se reformeaza de 25 de ani pentru ca se complace in situatia care e, iar guvernantilor le convine-doar ei merg la clinici in strainatate – pentru ca spaga ii scuteste de a da un sac de bani de la buget pt plata unor salarii decente, nu la fel ca al vanzatorilor de la supermarket.Cei ce luau spaga de pe vremea raposatului vor lua in continuare iar cei care abia termina facultatea si vor sa profeseze ori pleaca in strainatate ori se “adapteaza” la sistemul existent cu spaga ca sa supravietuiasca. Reforma ar trebui inceputa din interior de catre medici altfel nu avem nici o sansa la un sistem medical sanatos.