Mesajul real al unui personaj ficțional. Un eminent chirurg moare dintr-o eroare medicală într-o lume cu atenția prost distribuită
(…)
Eminentul chirurg moare în circumstanțe stupide, dar credibile. Chiar și în sistemul american, ceea ce face diferența este organizarea.
Derek ajunge pe mîna unor medici buni, care știu meserie, dar care sînt prost dispuși în scenă. Au pricepere, au suflet, sînt ei înșiși striviți de responsabilitatea de a pierde un coleg de breaslă de o asemenea talie, însă pur și simplu nu sînt corect organizați. Și, se înțelege printre rînduri, sînt subfinanțați.
E un episod care construiește o formidabilă oglindă a metehnelor lumii moderne! Lumina reflectată de ea te arde pe pielea mîini.
Ceea ce la alții sînt puncte tari, de pildă dezbaterile dintre medici, la clinica mai mică unde ajunge Derek se dovedesc a fi slăbiciuni fatale. Doctorii de acolo au absolvit aceleași materii la facultate ca și colegii lor de la Seattle Grace, dar viața și, da, propriile slăbiciuni i-au împins pe un coridor unde s-a investit infinit mai puțin. Dar cei din elita lui Shepherd n-au slăbiciuni? Nu comit erori?
Poate că Derek Shepherd ajunge să fie operat, tardiv, de o versiune mai bătrînă și mai puțin norocoasă a lui însuși.
Cei de la mica clinică au dezarmat, pînă într-atît încît au devenit necooperanți, răi între ei sau, pur și simplu, atît de înghițiți de lehamite, încît își permit să vină în două ore de la cină, în loc de 20 de minute! Asta după un sms care-i chema în sala de operații.
Ce apare pe ecranul televizoarelor? O lume care-și alocă prost atenția și resursele, o lume în care doar elita pare că e premiată, dar care depinde, așa cum a fost mereu, de medie!
Normalul este, de fapt, cea mai slabă dintre verigile sistemului social. În ciuda societății spectacolului și a succesului, măruntul contează și despre asta am senzația că vorbește acum Anatomia lui Grey.
Am ajuns să disprețuim obișnuitul și plătim prețul.
Știu, actorul a obosit, vrea să-și continue altfel cariera și scenariștii i-au pregătit o ieșire dramatică. Însă vorbim despre mesaj.
E cumva ca în ”Sâmbătă”, a lui Ian McEwan, cînd eroul său principal, tot un neurochirurg, poartă în suflet teama de marile atentate, își imaginează avioane doborîte de teroriști, dar termină prin a avea viața zdrențuită din cauza micilor borfași dezvoltați în pliurile unei lumi indiferente.
Nu bomba atomică, nu marile conflicte, nu tăierea costurilor ne vor duce la pieire, ci costul tăierii normalului.
Cînd încurajezi doar excepționalul, acesta salvează patru vieți pe o șosea de munte, iar apoi patru medici nu-l pot salva pe el într-o clinică dotată așa și așa.
***
Integral pe Tolo.ro.
***
