Fratele nostru Becali

Poporul român a avut ocazia de mai multe ori să îl voteze pe Gigi Becali. De regulă, un număr mic l-au și votat : dovadă că numărul nu era prea mare este că atunci cînd el s-a certat cu Vadim Tudor au căzut amîndoi sub prag, deci numărul de simpatizanți era limitat. Spre deosebire de Nicușor Dan sau Remus Cernea, candidații independenți pe care nu-i cunoștea aproape nimeni, limita simpatiei pentru Becali nu vine din lipsa sa de notorietate și expunere mediatică. Televiziunile au muncit din greu, unele chiar pe banii lui, demascate ulterior tot de el, să îl prezinte națiunii și din față și din profil, și asta ani și ani de zile. Proporțional vorbind, numărul de moderatori și producători la suta de realizatori care l-au mediatizat pe Becali este mult mai mare decît numărul de votanți raportat la totalul care i-au dat vreodată votul. Condamnarea sa era, ca și la Adrian Năstase, de prevăzut pentru oricine studia faptele. Rezultă de aici că Becali nu e doar un studiu banal de caz pentru crima organizată, ci un excepțional studiu de caz pentru imoralitatea opiniei noastre publice. Presa știa că e un infractor, că lupta pe față cu fiscul, prin tribunale, pentru dreptul tuturor infractorilor cu tupeu de a devaliza statul, de a lua din impozitele celor mulți și proști pentru cei puțini și deștepți, chit că fără carte, și ani de zile a continuat mediatizarea imorală a individului, ca un caz excentric, dar simpatic, bun de gură, fratele nostru mai din topor, dar al nostru. Au pus umărul și intelectualii care l-au frecventat, și oamenii politici care l-au pus pe liste, au băut cu el șprițuri și l-au căinat în public după condamnare. Cu rezultatul că sentința lui, de bun simț și un triumf al justiției, nu a aplaudat-o mai nimeni, ba chiar unii care au improvizat un sondaj au ajuns la concluzia că destui români l-ar grația, așa de mică e diferența dintre bine și rău în spațiul bășcălios denumit mioritic.

Nu sînt în țară și au ajuns greu la mine ecourile acestei condamnări, chiar în seara în care mă uitam la un documentar RAI, urmat de un mare talk-show în piața unei suburbii criminale din Palermo, la aniversarea a douăzeci de ani de la asasinarea părintelui Pino Puglisi, genul de cartier unde toată lumea are rude în mafie și candidații acesteia cîștigau regulat alegerile. Cu douăzeci de ani în urmă părintele Puglisi a făcut pasul în față, din organizația de cartier în care se aduna cu cîțiva oameni buni, măruntă societate civilă care încerca să schimbe această nesimțire criminală generalizată și să arate oamenilor că există alternative la stilul de viață mafiot. I-a spus liderului acelui ONG ”tu ai copii, eu n-am, lasă-mă pe mine mai în față” și a început să predice contra mafiei. La el în biserică, pentru că presa se temea, iar cartierul era infiltrat, de la strînsul gunoiului la vînzarea de droguri. A fondat o școală nouă pentru săraci, unde a început contraîndoctrinarea, contra legii tăcerii și a luptei cu statul prezentată ca formă de onoare și stil de viață. Amenințările au început să curgă. Poliția nu l-a protejat. Superiorii au încercat să îl liniștească, ba chiar să-l mute din calea pericolului. El însă știa că numai asta poate zgudui oamenii din indiferență și complicitate, un mare șoc moral care să-i pună să aleagă. Și le-a oferit acest șoc, cînd a fost asasinat de doi mafioți în plină stradă, de ziua lui. Era așa de convins că se va întîmpla așa încît evitase să cheme prieteni la o petrecere, ca să nu aibă și alții de suferit.

Asasinarea a făcut o vîlvă enormă. Ziarele au trebuit să o dea pe pagina întîia: primul preot asasinat de mafie. Președintele Italiei a vorbit. Papa Ioan Paul al II-lea a luat atitudine publică. Mafia s-a prins că făcuse o enormă greșeală de imagine, că ei trăiau din loialitatea oamenilor, i-a executat pe asasini și a hotărît să le arunce cadavrele în același loc, implicînd că au făcut justiție chiar ei, dar la vremea aceea atîta lume se perinda pe acolo să pună flori sau să facă de veghe că planul nu a putut fi pus în aplicare, nu au mai găsit locul pustiu. Poliția a săltat întreaga mafie din cartier. Și în ziua înmormîntării a venit întregul Palermo, oameni care stătuseră pînă atunci în casă de frică sau indiferență, puștanii de școală care visau cînd aveau să crească mari să ajungă și ei mafioți acum stăteau sprijiniți de garduri și plîngeau. RAI punea colaje de vox-popuri, de acum douăzeci de ani și de azi, pentru a se vedea cît de radical s-au schimbat atitudinile contra Cosa Nostra, cu schimbarea politicienilor locali și a tot.

Ce dovedește asta ? Că teoreticienii liberali se înșeală atunci cînd cred că numai din competiția intereselor diferite pluralismul social reușește să construiască obiectivitatea și moralitatea necesare unei democrații. Am avut recent confirmarea, recitind pe mentorul meu, Ghiță Ionescu, care argumenta asta explicit în ultima sa carte și în articolele sale din Government and Opposition (aniversăm o sută de ani de la nașterea lui și a apărut luna aceasta la London School of Economics numărul omagial). Exemplele lui Ghiță proveneau din lumea comunistă, oameni ca părintele Popieluszko, de exemplu, asasinat de securitatea poloneză din cauza marii lui influențe anticomuniste. Ale mele sînt diverse, dar am găsit multe și eu, în studiile mele de istorie a corupției, de la celebrități precum Emile Zola la ziariști sau intelectuali fără putere și fără bani care în secolele nouăsprezece și douăzeci au luptat pentru tratementul egal al oamenilor de către stat, adesea cu riscuri personale. E limpede pentru mine că nu există progres social fără o doctrină etică, că e vorba de integritate publică sau drepturile omului, care să fie predicată masiv și pe altarul căreia unii să facă sacrificii personale pentru a aduce noi norme și a le impune unor societăți de supraviețuire, amorale, ca a noastră. Pluralismul intereselor, da, dar o fracțiune de altruism, de martiraj chiar, pare indispensabilă. Pentru că noi trebuie să evoluăm de la indiferența asta morală, care face ca dl. Becali să fie plîns de popor, iar Adrian Severin sau Năstase să țină conferințe despre drept la studenți, și asta nu o va putea face pentru noi Uniunea Europeană. Ci numai altruiștii noștri, dacă nu vor dispărea îngropați în invidie, suspiciune și meschinărie- mi-am cam pierdut cumpătul cînd am văzut ce se scria despre Nicușor Dan pe Critic-atac acum un an, despre un băiat matematician despre care, atunci cînd întrebi din ce trăiește, ți se răspunde ”A, păi el are nevoie de foarte puțin ca să trăiască”. Sau despre Monica Macovei pe vremea cînd era ministru. Despre mine nu mai vorbesc, pe vremea cînd eram în situația de a încerca să fac ceva s-au aruncat munți de mizerie peste mine. Azi, cînd nu mai fac nimic, cînd dau doar sfaturi la alții să facă, nu se mai pune problema. Am ajuns un fel de lectură obligatorie, dar textele mele nu mai schimbă pe nimeni. Și ca noi nu vrea să fie nimeni – Becali, în schimb e un model de cum se poate omul fără educație ridica de jos și ajunge mare. Și lumea speră că o să înfrîngă el și balaurul justiției – e doar pentru o cauză bună, și trebuie că Dumnezeu ține cu el, cum țin și popii noștri.