Povestea neromanțată a unei românce care a făcut pușcărie nevinovată, ca urmare a unui lanț de erori judiciare, deschis în 2000 de o anchetă a procurorului Cristian Panait, închis abia după 15 ani de procese
***
Daniela Tarău are azi 43 de ani. Pe ultimii 15 și i-a petrecut prin arest, pușcării și tribunale, doar pentru că în anul 2000, pentru trei săptămâni, a lucrat de probă la o firmă care ulterior s-a dovedit că dădea țepe. S-a aflat la momentul potrivit în locul nepotrivit.
A făcut pușcărie 1 an și nouă luni, nevinovată, a risipit alți 15 ani ca să demonstreze asta. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție. E o luptătoare, chiar dacă e un nimeni, așa cum îi place ei să spună. O anonimă intrată din greșeală în malaxorul justiției române și îngropată în acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp.
În următoarele zile, povestea Danielei Tarău va fi spusă pentru prima dată în public, altul decât acela din sălile de judecată. Cuprinde două capitole importante:
1. Procesul inițial, eroarea judiciară și viața în pușcărie
2. Viața cu cazier, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului
Merită să aveți răbdare pentru că urmează detalii care l-ar face pe Kafka să pălească de invidie.
TATA S-A DUS CU OFUL CĂ FATA LUI I-A FĂCUT RUȘINEA ASTA…
25 mai 2002. În casa familiei Tarău, din satul Lunca județul Buzău, telefonul sună neașteptat și strident, tulburând rânduiala bocetelor de la căpătâiul lui Ion, întins în coșciug în camera din față. La mort nu se sună, se vine cu flori. Din receptor se aude vocea Danielei, surprinsă că-și găsește fratele mai mare acasă, în mijlocul săptămânii. Panicat, frate-su îi închide telefonul. Ce să-i spună, că tatăl lor a murit în timp ce ea era la pușcărie?
Câteva minute mai târziu țârâitul telefonului rupe iar liniștea lumânărilor aprinse la capul mortului și sperie privirile bocitoarelor. Lina le imploră din ochi tăcerea, ca să-și poată minți fata. E apelul lunar la care are dreptul, din pușcăria Rahova, din București.
În ziua aia Lina și-a mințit prima dată fiica. Că tata a băut un pic cam mult și s-a culcat, nu se îndură să-l trezească. Las că vorbești cu el data viitoare… când avea să-i spună că e puțin plecat de acasă, nu știe când se întoarce. Las că-l prinzi luna care vine… când avea să-i spună că e în spital, nu e grav, dar știi cum sunt doctorii…
Ion a murit într-un accident stupid de căruță, când mergea la câmp, iar calul i s-a speriat de tren. Avea 72 de ani, ca și Lina, nevasta, un fiu de 50 de ani, și pe Daniela, de 30 de ani. Pe nepotul Marius, băiatul Danielei, l-a crescut mai ceva ca pe fiul lui. Mai cu seamă în ultimii doi ani, cât fata i-a stat în pușcărie. S-a dus cu oful că lumina lui, fata făcută cu decretul lui Ceaușescu, la bătrânețe, i-a făcut rușinea asta, de l-a râs tot satul și n-a mai putut să ridice ochii din pământ când mergea pe uliță.
Daniela a aflat de moartea tatălui câteva luni mai târziu, în august, când Lina a venit singură la vizită, la Rahova. Își amintește că atunci a făcut urât, a urlat, i-a înjurat pe gardieni și tot sistemul ăla injust de justiție care nu numai că o băgase degeaba la pușcărie, dar n-o lăsase să meargă la înmormântarea tatălui, pentru că încă nu fusese condamnată definitiv, ci doar arestată preventiv. Iar până la condamnare, se știe, orice om beneficiază de prezumția de nevinovăție, însă nu are voie să iasă sub niciun motiv din arest. Așa e legea la noi, arestații, prezumați nevinovați, au mai puține drepturi decât condamnații din pușcării.
Daniela:
Ultima dată l-am văzut pe tata în aprilie 2002, cu o lună înainte să moară. A venit cu mama și cu Marius. Niciodată când venea la vizită nu reușeam să vorbesc cu el. Stătea pe scaun și plângea, nu spunea decât că „ne-ai făcut de râs, tată!”. Încercam să le explic că nu e așa rău, că nu mă bate nimeni, minimalizam mult, nu le-am spus tot. Nici ei nu mi-au spus vreodată ce sufereau acasă. Tata nu a apucat să afle că sunt nevinovată. Cu el am avut o relație mai strânsă, și totuși cu el nu puteam deloc să vorbesc acolo. M-a durut mai mult moartea tatei decât faptul că am stat atâta acolo degeaba. Și dacă m-ar fi lăsat să mă duc la înmormântare tot târziu ar fi fost, nu aș mai fi putut să-i zic ceva.”
ÎN CASĂ NU SE VORBEȘTE DESPRE PUȘCĂRIE ȘI PROCESE
Mai 2015. În apartamentul modest al familiei Tarău-Tițu de lângă București, Daniela îmi povestește cum i-au fost ultimii 15 ani din viață. Are 43 de ani, e mignonă și mai păstrează semnele unei frumuseți cochete, între ridurile căpătate prin tribunale. Își amintește cu precizie fiecare dată, fiecare nume, expresiile procurorilor și judecătorilor cu care a avut de-a face, fiecare miros, fiecare gust al umilințelor suferite în pușcărie și în anii de după eliberare, când nu-i rămăsese nimeni alături, în afara mamei și copilului. Se agață de amintiri cu disperarea celui care știe că până acum ele i-au dat puterea să lupte. Altfel ar fi trecut peste și ar fi zis, ca maică-sa,
lasă, asta e, se mai întâmplă… Las-o așa, să nu pățești iar ceva, cine știe ce, oprește-te, ce vrei tu să mai demonstrezi acuma?!”
***
cum putem sa o contactam?
Dle Stefan Dima adresa mea de mail este daniela.tarau@gmail.com. O seara buna!
ce poveste tristă….câtă nedreptate…nici toate despagubirile ulterioare nu vor fi suficiente pentru a compensa anii de pușcărie..