Suntem conduşi de ministrul Bară

Dacă civilizaţia umană ar dipărea într-un cataclism şi un extraterestru
preocupat de bizareriile oamenilor ar dori să afle cine a condus România în
ultimii ani, ar fi şocat. În orice arhive naţionale rămân documente semnate de
conducători – preşedinţi,
prim-miniştrii, secretari de stat, primari- peste timp activitatea lor fiind evaluată
în funcţie de deciziile pe care şi le-au asumat curajos sau nu. Ce ar descoperi
extraterestrul nostru curios? Că România a fost condusă de ministrul Bară.

De câţiva ani, data urmează să fie documentată, miniştrii României nu mai
semnează acte publice decât cu bară. Cu alte cuvinte, pe deciziile importante
privind activitatea ministerelor şi cheltuirea banilor publici stă, nu
semnătura principalului responsabil, ministrul, ci a unui funcţionar, uneori
angajat cu o săptămână în urmă. În anii trecuţi, decizia fostului ministru al
Justiţiei Cătălin Predoiu de a semna cu bară era subiect de ironie în legătură
cu cantitatea de curaj aproape de zero a acestuia. În locul lui, semnau
secretarii de stat. Aflu însă că Predoiu nu era singurul. Evident că, în
anumite situaţii, când ministrul este indisponibil şi decizia urgentă, bara se
impune şi odată cu ea şi responsabilitatea semnatarului.

Dar Bara nu e un accident, ci o practică larg răspândită care a fost
moştenită de actualul guvern şi care semnalează în primul rând numărul de
decizii cel puţin discutabile a căror răspundere este pasată, eroic,
subordonaţilor. Faptul că Predoiu nu a semnat e mai degrabă un indicator al
corectitudinii deciziilor ce-i veneau spre avizare. Iar cazul legii RMGC
desfiinţată juridic de specialiştii MJ dar avizată totuşi de nu se ştie cine,
poate de ministrul Robert Cazanciuc dacă s-a burzuluit Victor Ponta la el, e
cea mai bună dovadă. Există fapte documentate şi din mandatul Monicăi Macovei care
a refuzat să semneze, atât ea cât şi subordonaţii ei, documente suspecte.

Partea mai interesantă acum urmează, însă. Un înalt funcţionar al statului
mărturiseşte că, de frica DNA, subordonaţii nu mai vor să semneze în locul
ministrului şi că acesta ar fi un fenomen de masă. E un semn bun din mai multe
motive. Chiar dacă DNA nu este deasupra oricărei suspiciuni, investigaţiile
aleatorii sunt chiar mai înfricoşătoare decât certitudinea că procurorii
acţionează la comanda lui X sau Y. Un alt doilea semn bun este că, dintr-o
teamă care poate duce în timp la procesee de conştiinţă şi chiar integritate, funcţionarii
nu mai sunt dispuşi să-şi pună semnătura pe alocări de fonduri susceptibile de
clientelism sau corupţie.

Înaltul funcţionar care s-a destăinuit cerea compasiune şi înţelegere şi încerca să convingă că situaţia e chiar
dăunătoare României pentru că s-a creat un blocaj în funcţionarea ministerelor.
Şi sunt convinsă că lucrurile stau aşa, dar situaţia s-ar debloca dacă opiniile
juriştilor din ministere ar fi ascultate, iar actul administrativ ar fi
deasupra oricărei bănuieli de ilegalitate.

E adevărat că funcţionarii care refuză să semneze după bara ministrului pot
fi înlocuiţi şi jurnaliştii de la Gazeta Sporturilor au arătat cum specialiştii
în fraude pe fonduri europene din fostul guvern, protejaţi până acum de DNA din
motive necunoscute, au fost recuperaţi
de actualul. Dar nici protecţia asta nu mai poate ţine mult, pentru că iată,
România trebuie să plătească UN MILIARD DE EURO corecţii pentru neregulile în
achiziţiile publice pe fonduri europene din perioada 2007 – 2011. Iar acest
eveniment, numit de Alina Mungiu Pippidi “ştirea anului” (http://bit.ly/16Yjoyy), nu va rămâne fără consecinţe penale. Nu poate
rămâne.

O dovadă că că presiunea străzii şi frica de DNA produc efecte: un minister
important, cu mulţi bani pe mână în special europeni, încearcă de ceva vreme
să-şi angajeze un jurist. Nimeni nu a depus aplicaţie pentru acest post.