Timothy Snyder nu ne cere timp, ci ceva mai prețios: implicare.
Cum? Întâi, ne implicăm când ne punem convingerile și comoditățile sub semnul întrebării.
Cartea lui, ”Despre tiranie – 20 de lecții ale Secolului XX”, apărută la Editura Trei, e construită din 20 de scurte eseuri.
Fiecare are două-trei pagini.
Sunt atât de simplu, de clar scrise și se referă la un prezent în care imersăm cu toții încât lectura în sine e ușoară.
Dar altceva e dificil și altcumva te trezește cartea.
Se ițesc în tine noi unghiuri și gânduri. Snyder ne spune lucruri care nu convin, dar pe care le simțim interesante și corecte.
Precum observația din eseul ”Să respecți etica profesională”.
În România, avem sentimentul că răul e atât de cuprinzător și suntem tentați să spunem ”Lăsați regulile, important e să scăpăm de Ăștia!”.
Astfel se nasc ziariști care nu caută informații, ci fie fac propagandă prin studiouri, fie cred că se opun propagandei manifestând în stradă, apar jandarmi care bat înainte de a preveni, și fac frumoasă carieră avocați care reprezintă Serviciile secrete, și nu clienții.
Rezultatul? Suntem sub asediul ”moral”, sub cerința ”ceasului istoric” de a abandona bunele practici ale meseriei fiecăruia, ”pentru că, oricum, nimeni nu le respectă”.
Vorba aia, politicienii merită să respectăm principiile când ne referim la ei sau când justiția îi judecă?!
Timothy Snyder ne spune că tocmai acum e necesar să păzim regulile.
”Când conducătorii politici oferă un exemplu negativ, angajamentele individuale față de buna practică profesională sporesc în importanță. Este greu să răstorni un stat de drept fără avocați sau să organizezi procese fără judecători. Autoritarismul are nevoie de funcționari supuși”.
Și tot el ne îndeamnă să apărăm instituțiile.
”Instituțiile au nevoie de aportul nostru. Nu vorbi despre ”instituțiile noastre” dacă nu ți le asumi, acționând în numele lor. Instituțiile nu se protejează singure. Așa că alege o instituție de care-ți pasă – un tribunal, un ziar, o lege, un sindicat – și ține-i partea”.
În fond, crede Snyder, lumea e ceea ce o lăsăm noi să devină.
Apropo de întrebările, justificate: ”De ce moderați comentariile pe gsp și pe bloguri? Nu e cenzură?”.
Nu, nu e cenzură să stopezi incitările la violență, discriminarea și limbajul urii! ”Să îți asumi responsabilitatea pentru cum se înfățișează lumea”, după cum scrie Timothy Snyder.
Uitați-vă cum arată comentariile pe Facebook, acolo unde Facebook nu își asumă nimic și unde înfloresc ura, nazismul, comunismul remanent și xenofobia!
”Simbolurile de astăzi prefigurează realitatea de mâine. Observă zvasticile și alte însemne ale urii. Nu-ți îndepărta privirea și nu te obișnui cu ele! Înlătură-le chiar tu!”.
Snyder ne mai îndeamnă să credem în fapte mai mult decât în păreri. Și, mai ales, ne cere să distingem faptele de opinii.
El știe că felul în care stăm în bula fiecăruia, înconjurați doar de opiniile care ne plac, erodează democrația.
Asta e și treaba principală a jurnaliștilor: să aducă faptele. ”Oricine poate re-posta un articol, dar cercetarea prealabilă a unui anumit subiect și relatarea acestuia presupun o muncă grea, pentru care este nevoie de timp și bani”.
”Finanțează jurnalismul de investigație, abonându-te la presa scrisă. Dă-ți seama că o bună parte din ce găsești pe internet e acolo ca să-ți facă rău. Asumă-ți responsabilitatea pentru ceea ce comunici cu alții”.
Pentru că, spune el cetățeanului: ”Să renunți la fapte înseamnă să renunți la adevăr”.
”Cedezi în fața tiraniei în momentul în care refuzi să mai înțelegi diferența dintre ce vrei să auzi și ce se întâmplă de fapt. Acest abandon al realității îți poate da un sentiment plăcut, ți se poate părea firesc, dar rezultatul este moartea ta ca individ – și, în consecință, prăbușirea oricărui sistem politic bazat pe individualism” Timothy Snyder
Prima cale prin care moare adevărul este ”ostilitatea evidentă față de realitatea verificabilă”.
Astăzi, observă Timothy Snyder, nu jurnalismul este mainstream, ci ridiculizarea sa a devenit mainstream și facilă.
”Așa că încearcă tu, de unul singur, să scrii un articol adevărat, pentru care chiar să muncești în lumea reală: să călătorești, să realizezi interviuri și să menții relații cu sursele, să cercetezi registre oficiale, să verifici toate informațiile, să scrii și să revizuiești ciorne. Să faci toate acestea contra cronometru. Dacă descoperi că îți place, atunci fă-ți un blog. Între timp, apreciază-i pe cei care chiar trăiesc din asta”.
Citiți cartea, eseu cu eseu, unul, două pe seară, și veți simți nevoia să o luați de la capăt!
”felul în care stăm în bula fiecăruia, înconjurați doar de opiniile care ne plac, erodează democrația.”
Mă tem că acesta este un fenomen social care iese de sub auto-controlul cetățeanului mediu. Este un efect al (ne)adaptării cadrului mental la tehnologie, mai precis un reflex de apărare față de bombardamentul informațional la care ne expune aceasta. Majoritatea aleg să se retragă în astfel de bule pentru că sunt copleșiți de avalanșa de informații care le invadează zilnic canalele de comunicare și pe care nu mai au timp fizic să le asimileze (ca să nu mai vorbim de verificat).
Este nevoie de un nivel destul de ridicat de educație și de multă voință pentru a face efortul de a refuza o astfel de bulă protectoare și a înfrunta constant (sau măcar când îți permite timpul) șuvoiul de știri pentru a încerca să le distingi pe cele care contează cu adevărat.