Rusia după Prigojin

Revolta trupelor Wagner l-a ajutat pe Putin să treacă peste o linie pe care până atunci ezita să o treacă: represiunea împotriva propriilor forțe convenționale, susținute de membri ai aceleiași „majorități patriotice” din care face parte Putin însuși, cu riscul de a lăsa perplexă o parte a acestei majorități, scrie Alexander Baunov, cercetătorla Centrul Carnegie Berlin pentru Studii Ruse și Eurasiatice, jurnalist, publicist, filolog și fost diplomat, într-o analiză pe Carnegie Endowment for International Peace și Carnegie Politika. Adaptare de Vasile Ernu,

Dacă, urmând majoritatea opozanților și susținătorilor regimului rus, lăsăm deoparte versiunea tragico-fatalistă, în care forțele sorții îndeplinesc intențiile oamenilor, moartea lui Prigojin și a șefilor de la Wagner dezvăluie cu cea mai mare claritate trăsăturile statului mafiot, ale statului-grup caracteristic regimului rus. Este ca și cum stratul de zăpadă s-ar fi topit și structura durului pământ nordic ar fi fost expusă.

Cuvântul „trădare” a fost rostit în primul discurs al lui Vladimir Putin după izbucnirea rebeliunii armate a lui Prigojin. Distincția fundamentală a lui Putin între dușmani și trădători a fost menționată personal de multe ori. După anii 1990, această distincție poate să se întoarcă la etica serviciilor de informații, unde un recrut inamic este mai rău decât un disident și un adversar deschis.

Cuvântul ”trădător”, rostit de Putin, trebuia să aibă consecințe

Evaluările disprețuitoare ale rebeliunii (precum „dezordinea” din declarațiile lui Serghei Lavrov în fața audiențelor străine) au contrastat de la bun început cu mitul lui Putin de a tăia din fașă o nouă tulburare rusă, care, așa cum reprezentanții grupului de guvernământ nu obosesc să repete, va fi urmată din nou de dezintegrarea țării. Este vorba despre tulburările și dezintegrarea pe care, judecând după propriile sale declarații, Putin le-a împiedicat în toți anii în care a fost la putere, iar oricine se dovedește a fi sursa acestei amenințări – fie că e vorba de Saakașvili, liderii Maidanului de la Kiev sau Navalnîi – este principalul rău pentru el.

Cuvântul „trădător” rostit de liderul regimului-grup trebuia să aibă consecințe. Altfel, un sistem construit pe principii și practici informale, conceptuale, mai mult decât pe instituții formale, risca să devină neguvernabil. Absența unor semne clare de pedeapsă pentru Prigojin, etichetat drept trădător, apariția sa în Rusia după exilul său anunțat în Belarus, aparițiile sale în Sankt Petersburg și chiar la summit-ul Rusia-Africa au fost interpretate tot mai mult ca semne ale neputinței și laxismului sistemului, care interpretează acum principiul „totul pentru ai săi și legea pentru dușmani” într-un mod extrem de larg.

Desigur, ceea ce s-a întâmplat nu a fost o trădare clasică în termenii regimului. Prigojin nu a trecut de partea inamicului, adică a dușmanului geopolitic – spre deosebire de cei care au făcut exact acest lucru și care, în sistemul de coordonate ale lui Putin, merită fără echivoc pedepse severe: fie că este vorba de un transfug de la guvern, de șefi de instituții sau de Ucraina, care a trădat Moscova cu Occidentul. Nu a existat o dezertare către inamic, a existat o eliberare de energie concentrată în mod restrâns pentru a exercita presiuni asupra sistemului din interior, dar a provocat diviziune și confuzie care au făcut jocul inamicului. Cu toate acestea, s-a luat o pauză pentru a contempla pedeapsa.

Ca în filmele cu mafioți, liderii grupurilor rivale fac pace înainte să se împuște între ei

Dictatorii se abțin adesea de la epurări în armată, în special în timpul războaielor. Iar în cazul unei Rusii beligerante, s-ar fi putut părea că se găsise un modus operandi pentru pedepsirea unui rebel patriot. Holdingul media al lui Prigojin a fost lichidat, principalul său activ, Grupul Wagner, a fost parțial transferat la Ministerul Apărării, parțial trimis în Belarus și Africa. Mesajul video al lui Prigojin din Africa, publicat cu doar câteva ore înainte de dezastru, indica faptul că el însuși își găsise un nou loc de muncă, în Africa – un fel de exil patriotic declasat.

Cu toate acestea, o tehnologie importantă a pedepsei, atât în cadrul dictaturilor, cât și în cadrul grupurilor de tip criminal, este aceea că distrugerea inamicului este precedată de apariția reconcilierii, a iertării și, uneori, chiar a apropierii de șef. Ca în filmele cu mafioți: grupurile rivale și șefii lor se întâlnesc pentru ca unul să îl împuște pe celălalt dintr-o prăjitură, sau, ca în The Godfather, fac pace înainte de a distruge.

Rusia are propria sa tradiție în această privință. Multe victime de rang înalt ale terorii lui Stalin, după primul val de acuzații și expulzarea din funcții importante, au primit noi numiri retrogradate înainte de a fi eliminate definitiv. Regizorul Mikhoels a primit chiar și un premiu Stalin în 1946, cu doi ani înainte de uciderea sa, care a fost prost mascată ca o lovitură de camion.

Distrugerea avionului care îi transporta pe liderii recentei revolte, literalmente deasupra reședinței lui Putin, poate fi citită ca un fel de răspuns la propriile acțiuni ale lui Prigojin, care a doborât mai multe avioane militare în timpul marșului asupra Moscovei. Lipsa de responsabilitate pentru moartea piloților ruși a fost cea care a fost cel mai des remarcată atunci când s-a vorbit despre impunitatea scandaloasă a șefului revoltei.

Originile criminale ale lui Prigojin și stilul de conducere îi dau dreptul de a răspunde, deoarece a acționat ca șef al propriului său grup de soldați, care a ridicat mâna împotriva celor de la conducere. Pretențiile financiare pe care Putin însuși i le-a adresat lui Prigojin ar fi putut părea mai degrabă ritualice, dar în sistemul de coordonate relevante, ele reprezentând o circumstanță agravantă serioasă: cel care a furat de la propriul popor devine un nelegiuit.

Uriașa eroare hardware și conceptuală a lui Prigojin a fost, de asemenea, apelul său la popularitate către cetățenii obișnuiți și un fel de mandat politic fără cea mai înaltă autorizație. După fraternizarea lui Prigojin cu populația din Rostov, Putin a trebuit să rupă izolarea sa de luni de zile și să iasă să vorbească direct cu poporul.

Moartea lui Prigojin ar putea deveni o sursă de probleme pentru sistem

Cât de clar urmează regimul rus cadrul conceptual de referință în cazul lui Prigojin spune, de asemenea, multe despre motivele similare pentru începerea războiului împotriva Ucrainei. Printre acestea, „trădarea” – inversarea bruscă a cursului noii administrații ucrainene, de la discuții de pace cu separatiștii la o poziție mai intransigentă și înfrângerea imperiului lui Viktor Medvedciuk, care este un apropiat al lui Putin, a fost citită ca o provocare personală deliberată și chiar „furtul de la ai săi” – cea mai veche și mai veche acuzație împotriva Ucrainei („furtul de gaz, neplata suficientă și așa mai departe”).

Cu toate acestea, moartea lui Prigojin ar putea deveni o sursă de probleme pentru sistem la fel de mult ca și impunitatea sa. Pe parcursul „operațiunii speciale”, Prigojin a devenit unul dintre pilonii unei Rusii beligerante. Cei mai activi susținători ai războiului și oponenții actualei elite îl deplâng pe Prigojin ca pe un erou, exprimându-și în același timp încrederea că a fost ucis exact și precis la ordinele de sus. Nici ei și nici purtătorii de cuvânt oficiali nu promovează încă versiunea distrugerii sale de către, de exemplu, serviciile de securitate ucrainene sau occidentale, ceea ce ar însemna că acestea sunt omnipotente chiar și în cerul de deasupra reședinței de la Valdai a șefului statului rus.

Acest lucru adâncește divizarea în tabăra militaristă pe care Prigojin a inițiat-o. Cu toate acestea, dispariția sa, la fel ca arestarea lui Girkin și dizgrația generalului Surovikin, poate fi adresată tocmai acestor grupuri sociale hiperactive.

După ce opoziția democratică și anti-război a fost zdrobită cu brutalitate, regimul a ezitat să își dea seama cine era principalul oponent al unei Rusii beligerante – birocrații liniștiți care continuau să trăiască „ca și cum nu ar fi existat război” sau militarii activi care predicau războiul total. Ambele tabere se arătau una pe cealaltă ca fiind principala amenințare la adresa sistemului.

Revolta grupării Wagner, susținută de mulți bloggeri militari populari, l-a ajutat pe Putin să determine cine îi este mai rău în acest moment. Aceasta este așa-numita opoziție patriotică, care susține regimul și pe liderul său în cuvinte, dar care deplânge constant eșecurile de pe front, eșecurile conducerii țării la toate nivelurile, lipsa de mobilizare militară a societății, a economiei și a culturii, și care a câștigat deja popularitate în rândul cetățenilor obișnuiți.

Revolta grupării Wagner l-a ajutat pe Putin să treacă o linie pe care până atunci a ezitat să o treacă – să lanseze o represiune împotriva propriilor forțe convenționale, susținută de membri ai aceleiași „majorități patriotice” din care face parte și Putin – cu riscul de a-i lăsa perplecși pe unii din aceiași grupare.

În locul maximei evanghelice „este ușor să-i iubești pe ai tăi, dar ia încercă să-ți iubești dușmanii”, regimul începe să se ghideze după ceva asemănător cu amprenta sa negativă: este ușor să-ți reprimi dușmanii, dar dacă îi reprimi pe ai tăi, vei fi mare. În principiu, nu este imposibil să vezi în acest lucru cheia măreției personale în Rusia. La urma urmei, Iosif Stalin, pe care un segment din ce în ce mai mare al populației îl are în mare respect și chiar admirație, era cunoscut pentru brutalitatea egală față de dușmanii săi și față de proprii săi asociați.

Există dictaturi care au renunțat la decorațiile lor democratice, dar au păstrat sisteme juridice relativ intacte. Regimul rus s-a debarasat de aceste decorații de mult timp și în mod activ, iar acum a ajuns la fundamentele juridice. Prigojin însuși a fost un simbol al acestei renunțări, practicând masacre brutale și nepedepsite, inclusiv celebra execuție a unui trădător. Acum, el însuși a fost etichetat drept trădător.

Această anulare a decorațiilor democratice și juridice va continua probabil și după actualul ciclu de alegeri din Rusia, care ar putea duce la o declarație finală că ordinea politică și sistemul juridic rusesc nu sunt variante ale celor occidentale. Ele sunt ceva cu totul special și separat – ca și democrația socialistă și dreptul sovietic bazat pe clasele sociale din anii anteriori – în cadrul doctrinei unei civilizații rusești distincte, în care categoriile juridice sunt înlocuite de cele conceptuale intuitive.

***

Articol publicat în cadrul proiectului ”Ucraina, dezinformarea și manualul de demistificare”. Proiectul este derulat de Societatea Academică din România (SAR) și beneficiază de o finanțare în valoare de 36.940 euro, prin programul Active Citizens Fund România – finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul materialelor realizate în cadrul proiectului nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021. Pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.