Alina Mungiu-Pippidi: Unde va fi noua frontieră a Europei (II)

În contextul internațional creat de întâlnirile Rusia – SUA, respectiv cele ale liderilor europeni, legate de încheierea războiului din Ucraina, România Curată vă prezintă studiul profesoarei de științe politice Alina Mungiu-Pippidi, ”Unde va fi frontiera estică a Europei”, publicat, inițial, în Journal of Common Market Studies (JCMS), în luna octombrie a anului trecut. Versiunea în limba română a fost editată de către autoare, păstrând stilul de citare din jurnalele științifice. Aceasta este a doua parte a studiului, prima parte și bibliografia le puteți găsi la link-ul de mai jos (România Curată)

Alina Mungiu-Pippidi: Unde va fi noua frontieră estică a Europei? (I)

Din cuprinsul părții a doua:

• SUA și Marea Britanie, alături de Rusia, au obținut renunțarea Ucrainei la arsenalul său nuclear la începutul anilor 1990, fără să discute dimensiunea frontierelor și oferind garanții de securitate iluzorii.

• NATO, respectiv UE au promis Georgiei, Moldovei și Ucrainei, la summitul NATO de la București (2008), integrarea, fără să ia în calcul reacția Rusiei.

• Rusia n-a fost complet pasivă în fața extinderii „frontierei vestice”: doar că n-a tras semnale suficient de puternice pentru a descuraja acest proces.

• Judecând după cazurile Irlandei și fostei Iugoslavii, precum și după atitudinea Rusiei, Statele Unite vor avea ultimul cuvânt în ceea ce privește momentul finalizării războiului.

• UE trebuie să militeze pentru o soluționare definitivă a războaielor de succesiune post-sovietice, nu doar o pace între Ucraina și Rusia. Altfel, aceste conflicte vor continua să submineze stabilitatea UE, la o scară fără precedent (Pace, 2008).

Frontiera democrației

Mulți observatori consideră că actualul conflict dintre Vest, care sprijină Ucraina, și Rusia reprezintă, în esență, o confruntare între democrație (în sens liberal larg, care include criteriile de la Copenhaga – stat de drept, drepturile omului, protecția minorităților) și autocrație (Applebaum, 2024).

Despotismul rusesc a supraviețuit mai multor schimbări de regim. În 1835, Alexis de Tocqueville prezicea că Statele Unite și Rusia își vor împărți lumea în secolul XX, bazându-se exclusiv pe expansiunea teritorială și creșterea demografică. Observa că SUA își consolidează poziția acordând libertate cetățenilor de a-și urmări propriile interese, pe când Rusia concentrează toată puterea în mâinile unui singur om. Însă, dacă raportăm Rusia la democrația tânără din SUA (ignorând sclavia), ea nu era neapărat mai „rea” decât alți vecini ai acelei epoci, precum Imperiul Otoman în secolul al XIX-lea sau Germania nazistă, cu care a semnat, în 1939, un pact. Înaintea Războiului Crimeii, tabăra pro-război britanică susținea, de asemenea, că Occidentul trebuie să confrunte Rusia deoarece este o tiranie. Lord Palmerston și aliații săi considerau că e preferabil ca populațiile ortodoxe din sud-estul Europei să rămână sub jug otoman, decât să fie „eliberate” de o Rusie despotică (Figes, 2010, pp. 71–78).

Există două seturi complementare de date care pot verifica această teorie: mai întâi, o comparație între Rusia și restul Europei post-comuniste în materie de democrație și, apoi, una între Rusia și întreaga alianță condusă de UE împotriva sa.

Țările din Europa Centrală, statele baltice și Balcanii au cunoscut tranziții democratice reale, chiar în condiții inițiale dificile, devenind democrații electorale. Unii cercetători susțin însă că Rusia nu a avut nicio tranziție propriu-zisă la democrație, ci doar o perioadă în care statul său autocratic a slăbit (Shevtsova, 2010; Plokhy, 2023).

Tendințele privind democrația în Rusia se deteriorează constant după 1990, când momentul separării de URSS a reprezentat un vârf, urmat de un declin lent, iar apoi accelerat (Freedom in the World, 2024; Papada et al., 2023). Totuși, rușii nu înțelegeau democrația în vreun mod „exotic”: un sondaj din 2012 arată că 77% dintre ei o asociază cu „egalitatea cetățenilor în fața legii”, iar doar 27% sunt interesați de „revenirea Rusiei la statutul de superputere” (Tsygankov, 2014).

Ucraina avea scoruri mai bune decât Rusia în clasamentele democratice anterioare războiului, dar tot nu era considerată „liberă” de Freedom House (2024). De altfel, cele două țări erau mai degrabă apropiate din perspectiva unor indicatori de guvernanță, de pildă independența sistemului judiciar (scor în jur de 4 pe o scară 1–10, conform World Economic Forum) (Corruption Risk Forecast, n.d.).

Ambele au avut economii post-sovietice cu un grad înalt de concentrare a bogăției în mâinile oligarhilor. Între 2005 și 2012, miliardarii ruși cumulau 40% din venitul național, de patru ori mai mult decât omologii din SUA sau Germania (Novokmet, Piketty & Zucman, 2018). Fostul sistem comunist a convertit influența politică în putere economică în ambele țări, până la un punct (Szelényi & Szelényi, 1995; Carrѐre d’Encausse, 2010, pp. 73–18).

Însă, treptat, divergențele au crescut. Societatea civilă din Rusia, deja vulnerabilă, a continuat să se erodeze până la anihilare, în timp ce societatea civilă din Ucraina a ajuns să depășească, de pildă, nivelul Ungariei (afectată de derive iliberale) (Nations in Transit. A Region Reordered by Autocracy and Democracy, 2024).

Războiul a afectat democrația în ambele țări. Ucraina, fiind sub lege marțială, a închis câteva posturi TV și a obligat presa să difuzeze mai ales mesaje oficiale, anulându-și și alegerile parlamentare și prezidențiale (Ukraine: Freedom in the World 2024 Country Report; Gfoeller & Rundell, 2023). Președintele Vladimir Putin a fost reales în 2024 după ce principalii săi oponenți au fost asasinați, au murit în condiții suspecte sau li s-a interzis să candideze. Violența împotriva politicienilor și jurnaliștilor din opoziție este mult mai gravă în Rusia decât în Europa Centrală ori de Vest.

Dacă plasăm însă scorurile Freedom House pe o hartă (Freedom House by Our World in Data 2024), apar două aspecte care estompează ideea unui contrast perfect între tabăra „democratică” și cea „autocratică”. Întrucât Ungaria și Polonia au regresat, majoritatea țărilor din Europa Centrală, la fel ca și cele din Balcanii de Vest, nu au atins statutul de „total libere”. Orice nuanță din partea de vest pălește însă atunci când privim inelul de autocrații care mărginește UE de la nord la sud, pe latura estică. Pe lângă Rusia și Belarus, Turcia și Azerbaidjan, parteneri de-ai Europei, sunt la același nivel de încălcare a drepturilor omului. Din 100 de puncte posibile pe scala Freedom House (2024), Rusia obține 13, Turcia 33 și Azerbaidjanul 7.

Invazia Rusiei în Ucraina din februarie 2022 a facilitat regimului autoritar din Azerbaidjan lansarea asaltului final împotriva Nagorno-Karabah, în septembrie 2023, și alungarea totală a armenilor din regiune. Pentru UE, Azerbaidjanul e un partener apropiat, furnizând o variantă alternativă la gazul rusesc, în pofida faptului că acest stat a corupt oficiali europeni pentru a bloca rezoluții privind drepturile omului (Knaus, 2015). Alături de Turcia, face parte din Politica Europeană de Vecinătate (ENP) (The European Union, 2021).

Turcia, stat membru NATO, și-a abandonat practic cursul european în 2018, iar UE se bazează totuși masiv pe aceasta pentru controlul migrației, pentru lupta împotriva terorismului și pentru sprijinul acordat Ucrainei. Când Consiliul Europei (CoE) a expulzat Rusia (membră din 1996) în primăvara lui 2022, atât Azerbaidjanul, cât și Turcia aveau toate motivele să nu voteze în favoarea expulzării și exact asta au făcut (Sassounian, 2022).

Frontiera civilizațiilor

Ideea unui conflict civilizațional a fost mereu prezentă în discursurile istorice despre marginea sud-estică a Europei, însă Samuel Huntington a propulsat-o în atenția generală prin teoria „Ciocnirii civilizațiilor”. El a dedicat trei pagini Ucrainei, privită ca parte a „vecinătății imediate” a Rusiei (Huntington, 1998, pp. 167–170). Definind civilizația în special prin religie, Huntington considera că Ucraina e profund divizată între estul ortodox și vestul catolic, cu trei scenarii posibile: partajare, unificare sub dominația Rusiei sau război cu Rusia. Își propunea și un test pentru propriile idei, susținând că, dacă ipoteza despre conflictele civilizaționale post-ideologice e adevărată, violența dintre ruși și ucraineni nu ar trebui să existe, fiindcă ambele grupuri sunt „slavi, în majoritate ortodocși și profund inter-înrudiți” (Huntington, 2011, p. 167).

Huntington ar fi fost, așadar, surprins nu doar de izbucnirea războiului ruso-ucrainean, ci și de confruntarea paralelă în plan religios: scindarea Bisericii Ortodoxe Ruse în biserici naționale diferite, în noile state independente care au apărut după 1991. Și totuși, există un precedent istoric. În sud-estul Europei, după prăbușirea Imperiului Otoman, țările noi – începând cu Grecia – și-au creat biserici naționale, subordonate statului (Kitromilides, 2010), pentru că Patriarhia Ecumenică rămăsese sub administrația otomană (și apoi turcească) în Istanbul. În tradiția bizantină, patriarhii ortodocși erau numiți cu acordul conducătorilor seculari (precum în Rusia, după Petru cel Mare), iar practica a continuat și în statele balcanice, ai căror lideri susțineau și controlau biserica. După destrămarea URSS, Biserica Ortodoxă Rusă (BORu) a fost singura instituție pan-rusă care a rezistat și regimului țarist, și celui sovietic, încercând să-și mențină unitatea în noile condiții statale.

În Ucraina, situația a escaladat după Revoluția Portocalie, când președintele Petro Poroșenko a forțat crearea unei biserici autocefale, subordonate direct Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, anulând acte bisericești vechi de secole, pentru a rupe definitiv Ucraina de Rusia. Filiala care rămăsese fidelă Patriarhiei Moscovei, Biserica Ortodoxă a Ucrainei (UOC), și-a întrerupt oficial legăturile cu Moscova după invazia Rusiei din 2022, fiindcă Biserica Ortodoxă Rusă s-a aliniat aproape total cu Kremlinul încă din 2014 (Luchenko, 2023). Cu toate acestea, în ochii autorităților de la Kiev, UOC era de ani buni percepută drept „coloana a cincea” a Rusiei (Bachega, 2023). În august 2024, președintele Volodimir Zelenski a interzis complet BORu în Ucraina, după ce, în aprilie 2023, aceasta fusese evacuată din Lavra Pecerska (mănăstire cu o istorie de un mileniu) (Radio Free Europe/Radio Liberty, 2024).

În Republica Moldova, un stat vorbitor de limbă română desprins din URSS, dar cu o minoritate rusă relevantă, două biserici – una subordonată Moscovei și cealaltă Patriarhiei Române – luptă pentru influență, de când Moldova a devenit stat independent în 1991 (Higgins, 2024). În FUS, Bisericile ortodoxe depind de stat pentru aspectele administrative: nu există o gardă elvețiană privată care să-i apere pe patriarhi, ca la Vatican, ci agenții locali de securitate. După ce Moldova și Ucraina au ales lideri pro-europeni și anti-ruși, statul a intervenit împotriva Bisericii subordonate Moscovei (Gfoeller & Rundell, 2023). Divergențele politice – pro sau anti-Rusia – au trecut astfel în plan religios.

Biserica Ortodoxă Rusă n-a fost doar o victimă în acest proces. Ea și-a oferit sprijinul față de liderii seculari, inclusiv față de președintele Putin, solicitând în schimb anumite „garanții” ideologice din partea statului. De pildă, retorica oficială anti-LGBT a președintelui Putin își are rădăcina și în pozițiile BORu, prezentate ca un scut împotriva unui Occident „decadent” (Stoeckl, 2020).

Astfel de vederi se regăsesc, însă, pe scară largă în regiunea de la frontiera estică, independent de religie (Evans & Baronavski, 2018). În UE, Ursula von der Leyen a amenințat Polonia cu suspendarea fondurilor europene pentru „zonele libere de LGBT” (Rankin, 2020). Polonia catolică a instituit o interdicție la avort, în timp ce Rusia a renunțat la discuțiile despre un proiect similar (Stoeckl, 2020). În realitate, Rusia și Belarus se numără printre țările cel mai puțin religioase din regiune, conform World Values Survey, unde Turcia (stat majoritar musulman) are un scor mult mai ridicat, comparabil cu Spania și Polonia (World Values Survey Wave 2: 1990–1994, n.d.).

Prin urmare, paradigma ciocnirii civilizațiilor în Europa de Est este alimentată mai degrabă de naționalisme de stat decât strict de religie. Totuși, ea poate fi instrumentalizată de instituții religioase puternice, care accentuează divizarea pe criterii culturale. De la retorica lui Vladimir Putin privind Rusia drept ultim bastion al valorilor familiei tradiționale din Europa (Carrère d’Encausse, 2010) și până la mesaje oficiale ucrainene care compară Rusia cu „Mordor” și rușii cu „orcii” din J. R. R. Tolkien, se conturează un discurs despre un „conflict ireconciliabil” între două lumi. În 2016, niște hackeri au făcut ca Google Translate să redea „мордор” prin „Rusia”, când se traducea din ucraineană (Leloup, 2022). Așadar, ficțiunea, preluată și multiplicată, poate contribui și ea la consolidarea percepției unui conflict civilizațional.

Frontiera realismului

Dimensiunea (teritorială) contează. În secolul al XIX-lea, de la Alexis de Tocqueville la Lord Palmerston, liderii occidentali erau îngrijorați de mărimea Rusiei și de expansiunea ei, estimată la sute de mile pătrate pe zi (Cobden, 1854). Suprafața imensă și resursele naturale au determinat strategi americani precum Brzezinski ori Kissinger să afirme că, și după destrămarea URSS, Rusia rămâne un jucător cheie în ecuația globală. Geopolitica, ideea că factorul geografic exercită o influență structurală asupra politicilor umane, ar putea explica de ce, la peste un secol și jumătate după Războiul Crimeii, Occidentul s-a aliat din nou cu Turcia, pentru a opri ascensiunea Rusiei expansioniste. Vechiul „dosar oriental” al diplomaților britanici reapare de parcă cele două războaie mondiale și comunismul nu s-ar fi petrecut niciodată.

Rivalitatea dintre marile puteri – Imperiul Otoman, Habsburgic și Țarist – a fost mereu explicația tradițională a configurării frontierei de stepă (McNeill, 1964). Există dovezi clare despre discuții privind „împărțirea sferelor de influență” între Winston Churchill (care viza salvarea Greciei, pentru poziția sa strategică în Mediterană) și Iosif Stalin (The National Archives, 1944). Deși factorul determinant pentru Europa de Est nu a fost vreo discuție, ci ocuparea ei de către Armata Roșie prin victoria contra Germaniei și aliaților săi.

În interiorul URSS și în blocul ocupat după 1945, Uniunea Sovietică a trasat frontierele în mod arbitrar. Crimeea, anexată de la tătari, a fost parte din Rusia între 1783 și 1954, când guvernul sovietic a transferat-o Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU).

Oficial, decizia a fost legată de sărbătorirea a „300 de ani de la reunificarea Ucrainei cu Rusia”, pentru a celebra „încrederea nelimitată și dragostea poporului rus pentru cel ucrainean” (Kramer, 2014). Regimul stalinist deportase deja majoritatea tătarilor crimeeni în Asia Centrală. Crimeea arată limpede de ce istoria frontierei estice ar trebui scrisă mai degrabă pe regiuni decât pe „state”, acestea căpătându-și forma actuală în urma unor întâmplări istorice petrecute înainte ca procesul de construire națională să se încheie. Precum Crimeea, provincii precum Galiția, Silezia, Basarabia, Transcarpatia, Bucovina, Podolia, Livonia ș.a. au tot schimbat „proprietarul” de-a lungul timpului.

În 2000, în vestul Moldovei și Ucrainei (de la Marea Neagră până în Polonia) încă mai trăiau oameni care se găsiseră în patru state succesive, fără să se fi mutat vreodată din casele moștenite de la strămoși, putând intona patru imnuri diferite (Mungiu-Pippidi, 2009).

La nivel continental, frontiera estică a fluctuat în funcție de interese geopolitice. Edmund Burke argumenta, în 1791, că Imperiul Otoman nu aparține „sistemului european de state”, fiind mai degrabă „asiatic” (Burke, 1791). Totuși, din motive ce țineau de rivalitatea britanică cu Rusia pentru India, Turcia a devenit un pion vital în echilibrul de putere. Lord Grey spunea că țărmurile Mării Negre sunt de maxim interes pentru fiecare țăran englez (Cobden, 1854). În secolul anterior, Franța încurajase trupele otomane să intervină pentru Polonia, doar ca să oprească expansiunea rusă și prusacă, în vreme ce britanicii considerau util să sprijine marina rusă, pentru a menține un echilibru pe continent (Plokhy, 2015, pp. 139–140).

Într-un final, rușii au înfrânt flota turcă și au anexat Crimeea, confruntându-se un secol mai târziu cu o coaliție formată din britanici, francezi și otomani. Nimic contradictoriu, dacă scopul strategic a fost mereu un „echilibru de putere”, definit drept „o așezare a lucrurilor astfel încât niciun stat să nu poată prevala absolut și să impună tuturor voința sa” (Vattel, 1797, cartea 3, cap. 3, par. 47). În aceeași logică, importanța Crimeei, preponderent musulmane, în conflictele ruso-turce se explică prin valoarea strategică a peninsulei în Marea Neagră, nu prin motive religioase.

Nu cu mult înainte de finalul celui de-al Doilea Război Mondial, frontiera estică era plasată la Berlin și Viena, împărțite între Aliații învingători, inclusiv URSS. Armata Roșie s-a retras pașnic din Austria în 1955 și din România în 1958 (sub Nikita Hrușciov). În 1991, țările Pactului de la Varșovia au dizolvat alianța fără vreun conflict armat, iar Armata Roșie a părăsit complet Europa Centrală. O explicație constă în mixul de factori geopolitici și geoeconomici: URSS se retrăsese în propriile „frontiere naturale”, fiind tot mai costisitor să mențină o Europă Centrală anticomunistă, subvenționată prin mecanismele pieței comune socialiste (Bunce, 1985).

Cu toate acestea, încă înainte de sosirea lui Putin la putere, Rusia a încercat să împiedice desprinderea noilor republici ex-sovietice, chiar și pe vremea lui Gorbaciov (De Stefano, 2023). Boris Elțin, președintele Rusiei, i-a scris lui Bill Clinton că Uniunea Sovietică s-a retras, fiindcă spiritul Tratatului „2+4” privind reunificarea Germaniei (în 1990) excludea posibilitatea extinderii NATO în teritoriile pe care URSS le eliberase pașnic (The National Security Archive, 1994). Pe de altă parte, Elțin preciza în scrisoare că orice țară are libertatea de a adera la ce alianță dorește, însă sfârșitul pașnic al Războiului Rece fusese posibil, în viziunea sa, pentru că Rusia nu credea că va fi izolată și că statele retrase vor rămâne neutre (Wiegrefe, 2022).

Rușii nu anticipaseră că URSS se va dezintegra. Acest fapt a însemnat încă o retragere: din țările baltice, Moldova, Ucraina, adică dincolo de frontierele lui Petru cel Mare și ale Ecaterinei celei Mari. Țările recent eliberate (inclusiv cele baltice, foste republici sovietice) s-au grăbit să intre în UE și NATO. Elțin însuși și-a dat acordul ca Polonia să adere la NATO, cu condiția ca Varșovia să nu intervină vreodată în Ucraina (Sarotte, 2019). A apărut noțiunea de „vecinătate apropiată” (near abroad) pentru a desemna fostele republici sovietice despărțite de Rusia, dar încă legate prin populații rusofone și prin legături culturale.

Ulterior, au intervenit ajutoarele occidentale pentru „democratizare” (SUA și Europa), cu o doctrină care prevedea explicit schimbarea de regim și care a ajutat la înlăturarea unor lideri precum Miloșevici (Serbia), Șevarnadze (Georgia) și Ianukovici (Ucraina). Putin n-avea motive să creadă că va fi exceptat, știind că ONG-uri finanțate de Occident organizau proteste și discutau public cum să-l îndepărteze de la putere (Mearsheimer op. cit.; McFaul, Sestanovich & Mearsheimer, 2014).

Înaintarea UE spre est nu a făcut, totuși, parte dintr-un plan expansionist propriu-zis. Extinderea europeană s-a produs în general ca reacție la cererea țărilor candidate, într-un mod similar rundelor de extindere anterioare: nu a fost nici strategie, nici politică de sine stătătoare, cel puțin până la eșecul UE în fosta Iugoslavie (Le Gloannec, 2017, p. 201; Lucarelli, 2000).

Ulterior, realitatea geopolitică a determinat extinderea UE și NATO către sud-est și est, într-o încercare de a preîntâmpina dezbinarea și instabilitatea pe continent (Fischer et al., 2000), deși abordarea strict „instituțională” a rămas aceeași (Zielonka, 2007, cap. 1).

În chestiunile de securitate, UE juca un rol marginal: nici măcar nu era semnatară a Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNP). SUA și Marea Britanie, alături de Rusia, au obținut renunțarea Ucrainei la arsenalul său nuclear la începutul anilor 1990, fără să discute dimensiunea frontierelor și oferind garanții de securitate iluzorii.

După negocierile de pace de la Dayton (1995), conduse de SUA, UE a promis, în 2003, perspectiva de aderare pentru statele din Balcanii de Vest, unde construcția statală era incompletă, pentru a le stabiliza. Din acel moment, considerentele geopolitice au împins clar extinderea UE și NATO către Marea Neagră și Marea Baltică, pe teritoriile abandonate de URSS. Zbigniew Brzezinski (1998, p. 18) afirma că Europa rămânea „o treabă neterminată” câtă vreme nu ajungea la frontiera Rusiei, subliniind că „și numai o privire asupra hărții arată de ce actuala întindere nu poate fi considerată finală”. Așa a ajuns NATO, respectiv UE, să promită și Georgiei, Moldovei și Ucrainei, la summitul NATO de la București (2008), integrarea, fără să ia în calcul reacția Rusiei.

Ucrainenii au încercat să negocieze cu ambele „tabere” și au eșuat. Acordul de asociere cu UE (DCFTA) din 2013 prevedea scăderea tarifelor vamale, dar tratatul concurent din Uniunea Economică Eurasiatică sponsorizată de Rusia cerea majorarea lor. Nu s-a găsit cale de mijloc între UE și Moscova înainte de 2014 (Le Gloannec, 2017, p. 189). Jocul a devenit unul cu sumă zero. Odată cu fuga președintelui Viktor Ianukovici din țară, după protestele Euromaidanului (Revoluția Demnității), Rusia a sprijinit imediat forțele separatiste din Crimeea și Donbas. Ar fi putut-o face încă din 1991–1992, precum în cazul Moldovei și Georgiei, care părăsiseră primele Comunitatea Statelor Independente. Faptul că frontiera de est a Rusiei ajunsese mai aproape de Moscova decât oricând după Petru cel Mare era deja o problemă strategică, fără a mai pune la socoteală riscul ca Ucraina să devină membru al NATO (Marshall, 2015; Kissinger, 2015, p. 52).

Putin a ajuns la putere după ce NATO și UE se extinseseră deja substanțial. El a reluat și a intensificat strategii mai vechi, precum sprijinirea separatiștilor, embargoul, presiunea energetică, trimiterea de trupe (Bugajski, 2010). Acordul Minsk II, care propunea un Donbas autonom capabil să blocheze orientarea externă a Kievului, e exemplul cel mai elocvent de continuitate a politicii ruse, doar la altă scară. Dimitri Kozak, reprezentantul Kremlinului, avansase o propunere similară cu aproape douăzeci de ani înainte, în legătură cu conflictul transnistrean din Moldova (Baban, 2015).

Prin urmare, Rusia n-a fost complet pasivă în fața extinderii „frontierei vestice”: doar că n-a tras semnale suficient de puternice pentru a descuraja acest proces. A fost nevoie de retragerea haotică a SUA din Afganistan și de eșecul implementării Minsk II, pentru ca Rusia să se hotărască, în 2022, să invadeze Ucraina (Plokhy, 2023).

Dinspre UE, vreme de decenii a lipsit o strategie coerentă față de Rusia, iar istoria a luat-o prin surprindere (Le Gloannec, 2017, p. 169). Václav Havel (1993, p. 3) spunea că Rusia nu își află locul în UE, fiind o altă civilizație, dar că UE și Rusia trebuie să se trateze „ca egale”. Ar fi implicat un statut special pentru Rusia – niciodată pus pe masă. UE a invitat Rusia să se alăture Politicii Europene de Vecinătate, odată cu restul vecinilor, dar Moscova a refuzat. După ce NATO a decis, la București în 2008 (împotriva obiecției Angelei Merkel), să ofere promisiuni de integrare Georgiei și Ucrainei, insecuritatea Rusiei privind frontiera estică a ajuns la un punct critic, determinându-l pe Putin să reacționeze ferm (Le Gloannec, 2017, p. 174).

Ca are Europa de ales?

În concluzie, perspectivele europene actuale privind frontiera estică proiectează două identități profund ostile de-o parte și de alta a graniței și implică faptul că „celălalt” – fie regimul, identitatea ori civilizația sa – e incompatibil cu Europa. Conflictul pare, astfel, inevitabil. Singura soluție care reiese din paradigmele identității, democrației și civilizației ar fi „înfrângerea Rusiei”, pentru a o democratiza, sau izolarea ei totală printr-un „zid”.

Însă Europa și aliații săi (nici măcar sub președinția Biden) nu intenționează să cucerească Rusia, nici s-o divizeze ca pe Germania de după Al Doilea Război Mondial. Analogia cu München, vehiculată după 2022, omite că Occidentul a luptat în cele din urmă cu Germania, pe când SUA și UE exclud clar un conflict militar direct cu Rusia, deținătoarea celui mai mare arsenal nuclear global.

Pentru UE, un bloc interguvernamental fără forțe armate proprii și aflat deja în dificultate când vine vorba de impunerea unei viziuni unitare a statului de drept în interiorul propriilor granițe, ideea unui război cu Rusia, chiar dacă Europa este, economic, mai puternică, este de neconceput.

După cum observa Kissinger (2015, p. 95), Europa și-a „externalizat” nevoia de securitate, iar astfel de decizii nu mai depind exclusiv de UE. Rusia, pe de o parte, și Statele Unite, pe de altă parte, influențează în mod decisiv securitatea europeană. În plus, tocmai UE, alături de Ucraina, suportă cele mai grave consecințe ale conflictului ruso-ucrainean. Deși au fost impuse sancțiuni, economia Rusiei a depășit-o ca ritm de creștere pe cea europeană în 2023 (și pe cea a Statelor Unite), iar prognozele pentru 2024 arată un tablou similar: economia rusă s-a adaptat mai bine la situația de război (Islam & Mullane, 2024).

Immanuel Kant remarca în Perpetual Peace and Other Essays (1983) că tiraniile recurg mai ușor la război pentru cucerire decât „republicile”, unde decizia e luată de cetățeni. Mulți i-au dat dreptate, existând și unele dovezi empirice (Singer & Small, 1972).

Tot Kant anticipa însă că republicile pot ajunge să poarte războaie din rațiuni morale. Conflictul din Ucraina – asemenea bombardării Serbiei în războaiele iugoslave ori invaziilor americane din Irak și Afganistan – apare ca un „război just”, acceptat inițial de opinia publică.

La începutul lui 2024, peste trei sferturi din cetățenii UE susțineau implicarea occidentală în sprijinul Ucrainei, furnizarea de armament și muniție, precum și ajutoarele financiare (EP, Directorate General for Communication & Kantar Public, 2023). În timp ce în Europa au loc proteste masive împotriva operațiunilor Israelului în Gaza, aproape nimeni nu mai organizează marșuri pentru pace în Ucraina.

Urmând paradigmele idealiste până la capăt, ar însemna că UE trebuie să lupte cu Rusia – și să sufere o transformare radicală pentru a face asta. „Soft power”-ul european pare insuficient în epoca actuală, deși UE a obținut unele acorduri cu Moscova în trecut, de pildă cu privire la Kaliningrad ori Karelia (Le Gloannec, 2017).

În scenariul unui conflict îndelungat cu Rusia, reacția hibridă a UE nu este suficientă pentru a rezolva „dosarul de est” (Youngs, 2017). UE ar avea nevoie de armată proprie, scut antirachetă, reconversie economică de război și o evoluție rapidă către un model de tip imperial (Zielonka, 2017).

Inițiatorii Comunității Politice Europene se gândesc deja la o entitate neo-imperială, cu câteva centre și numeroase periferii interne, plus un cordon sanitar extern (Ministère de l’Europe et des Affaires étrangères, 2022). Dar, chiar și pentru a consolida o asemenea Comunitate, e nevoie să se tranșeze, la nivel european, dosarul frontierelor rezultate din destrămarea URSS, cu participarea Rusiei și a tuturor statelor, regiunilor sau grupurilor implicate, astfel încât conflictele înghețate ori active să fie rezolvate definitiv. Din păcate, raportul „Sailing on High Seas: Reforming and enlarging the EU for the 21st century” (Costa et al., 2023), comandat de UE experților franco-germani, are cincizeci de pagini în care cuvântul „frontieră” nu apare deloc. În schimb, UE a promis de facto o extindere consistentă pentru Ucraina, Moldova și Georgia.

Extinderea a funcționat în Balcanii de Vest, ca un tip de politică de reconstrucție, stabilizare și dezvoltare (Le Gloannec, 2017; Bechev, 2024). Cu toate acestea, după zece ani de negocieri cu UE, Serbia a deschis doar 22 de capitole (din 33) și a închis provizoriu două, în timp ce Muntenegru, după doisprezece ani, a închis doar trei (din 31) (Bechev, 2024). Prin recunoașterea independenței Kosovo, SUA, UE și aliații lor au acceptat modificarea unei frontiere – un precedent care a înfuriat Rusia – dar n-au rezolvat conflictul, în ciuda investițiilor masive. Administrarea acestei situații a devenit o sarcină permanentă (și o cheltuială) pentru UE. Prin analogie, UE plănuiește să aloce fonduri similare pentru „reconstrucția” Ucrainei, dar aici războiul nu s-a încheiat, iar extinderea UE nu poate pune singură capăt ostilităților.

Paradigma realismului recunoaște că înaintarea UE (și NATO) spre est s-a intersectat cu războaiele de succesiune ale Uniunii Sovietice, o consecință neprevăzută și nedorită. Nimeni nu a plănuit acest tablou (deși ar fi trebuit), și totuși a rezultat un război de frontieră „total”, plus un nou Război Rece. Judecând după cazurile Irlandei și fostei Iugoslavii, precum și după atitudinea Rusiei, Statele Unite vor avea ultimul cuvânt în ceea ce privește momentul finalizării războiului.

E greu de evitat ca pacea să nu implice o reașezare a echilibrului global de putere, așa cum subliniază Kissinger (2015, p. 371). Deja la conferința de la Munchen din 2025, J.D. Vance a atacat Europa, nu Rusia, iar reprezentantul Chinei a anunțat că nimeni nu vrea să distrugă Occidentul, dar supremația sa s-a încheiat.

Poate totuși UE să aibă un rol în felul cum se va încheia războiul și să-și recâștige o parte din vechea „soft power”, în niște negocieri conduse de echipa Trump? Dacă tot a fost un conflict atât de distructiv, UE trebuie să militeze pentru o soluționare definitivă a războaielor de succesiune post-sovietice, nu doar o pace între Ucraina și Rusia. Altfel, aceste conflicte vor continua să submineze stabilitatea UE, la o scară fără precedent (Pace, 2008). Acordul final ar trebui să fie cuprinzător, abordând toate problemele, grupurile și indivizii implicați (dat fiind că există numeroși prizonieri politici și de război). Ori de câte ori s-ar întâmpla, este necesar să includă Rusia și să fie pregătit cu atenție, la fel cum Acordurile de la Helsinki din 1975 au fost elaborate pas cu pas.

În aprilie 1917, luna în care Statele Unite intrau în Primul Război Mondial, cu mult înainte ca deznodământul să fie previzibil, Departamentul de Stat al SUA își punea deja problema cum se va reconfigura imensul spațiu european afectat de război. A constituit o echipă mare de geografi și alți experți, care, la Biblioteca Publică din New York, au strâns date statistice, hărți și posibile variante de reîmpărțire teritorială, în vederea Conferinței de Pace de la Paris. Această echipă, numită sugestiv „The Inquiry” (Rogers, 1964), a trimis mai mulți reprezentanți la Paris, care l-au consiliat pe președintele Woodrow Wilson asupra tratatului final și a acordurilor subsecvente cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia.

Frontiera estică, la rândul ei, are nevoie astăzi de un dosar complex, pe teme de securitate, chestiuni nucleare, schimburi comerciale, sancțiuni, energie, minorități și drepturile omului. Problemele complicate nu pot fi soluționate prin paradigme simpliste (Fabbrini, 2024), iar o documentare solidă, o înțelegere avansată și un dialog real despre frontiera estică sunt locul firesc de unde ar trebui să înceapă un proces de pace.

VICTORIE IMPORTANTĂ pentru eliminarea bonusurilor și primelor nesimțite din Romsilva. Ministrul a anunțat ordonanță de urgență. Câte sute de milioane de euro se pot economisi