Aflu că am fost ”deconspirat”, aseară (marți, 13 februarie), la A3, de Mihai Gâdea – pe baza nu știu căror documente secrete (!?) – că aș fi făcut parte dintr-un ”nucleu dur al interzicerii proiectului minier Roșia Montană și al înscrierii Roșiei Montane în UNESCO”, alături de foștii miniștri ai Culturii Vlad Alexandrescu și Corina Șuteu, secretarul de stat Oana Bogdan, consilierul prezidențial Sergiu Nistor ori fostul director al Institutului Național al Patrimoniului Ștefan Bâlici.
De ce consideră Gâdea & Co că asta ar fi o mare ”dezvăluire” mi-e neclar. Niciunul dintre cei enumerați n-am făcut vreodată vreun secret din susținerea includerii Roșiei Montane în UNESCO. Dimpotrivă, am afirmat asta cât se poate de clar în spațiul public, de la cel virtual, online, până la cel fizic, din piețele orașelor din România. Iar dacă recunoașterea valorii excepționale pentru cultura și istoria universale a Roșiei Montane reprezintă vreo ”vină”, mi-o asum în totalitate.
Celor care plâng după așa-zisele beneficii pe care statul român le-ar fi avut de pe urma exploatării în carieră deschisă și cu cianură le recomand cartea pe care am scris-o, după o documentare de 11 ani, pe acest subiect, Afacerea Roșia Montană (editura Tact, Cluj, 2013). N-am cum să rezum în câteva rânduri, ce am arătat, în vreo 500 de pagini – că afacerea ar fi fost o uriașă țeapă pentru România, că ce s-a vehiculat (și încă se vehiculează în spațiul public) au fost niște minciuni fără limite, contrazise de profesori universitari, cercetători din România și străinătate, membri ai Academiei Române, din toate domeniile, că distrugerile de mediu și de patrimoniu cultural ar fi fost ireversibile și cu efecte pe zeci și sute de ani.
La toate acestea s-ar fi adăugat riscurile unor accidente/tragedii majore atât pentru localnicii din Roșia Montană, cât și pentru alte zeci de mii de locuitori din avalul exploatării, în special de pe Valea Arieșului. Poate unii au uitat tragedia de la Certej, cu 89 de morți, din 1971, cauzată de ruperea iazului de decantare sau prăbușirea barajului iazului cu cianuri de la Bozânta, din 2000, care a otrăvit și distrus Tisa în cel mai mare dezastru de mediu european de după Cernobîl. Poate alții cred că proiectele miniere de acest tip ar fi devenit mai sigure în ultimii ani.
Tuturor le recomand să privească doar filmările de ieri, cu prăbușirea minei de aur Anagold, din Turcia, unde nouă persoane sunt date dispărute. La fel ca proiectul gândit pentru Roșia Montană, e vorba de uriașe cariere deschise, cu munți rași și transformați în gigantice halde de steril, iar pentru separarea minereului e utilizată cianura. Proiectul a început în 2010, așadar cu tehnologii similare cu cele care s-ar fi folosit la Roșia Montană. Pe lângă cei nouă mineri dispăruți există temeri pentru o contaminare masivă cu cianură și alte substanțe extrem de toxice a Eufratului, unul dintre marile râuri ale Asiei, care, pe lângă Turcia, mai străbate Siria și Irak.
Avertismentele specialiștilor au fost ignorate ani la rând, inclusiv, după accidentul din 2022, când o parte din deșeurile cu cianură au fost deversate în mediu, dar compania a scăpat cu o amendă jenantă, de sub un milion de euro, iar datoriile la fisc i-au fost șterse.
Celor care cred că monstruoasele cariere de suprafață și uriașul baraj pentru cianuri, care s-ar fi construit la Roșia Montană, ar fi fost ”mai sigure”, le reamintesc declarațiile făcute, sub jurământ, de fostul director al Institutului Național de Geologie, Ștefan Marincea, în fața comisiei speciale a Parlamentului României, cu privire la falsificarea, pur și simplu, a studiilor geologice ale zonei. Și le mai reamintesc și de dezastrul din 2014, din Canada, unde s-a prăbușit barajul iazului de decantare al unei mine de aur, proiectat de ”specialiști” care ofereau garanții că barajul de la Roșia Montană (de la Corna mai exact, în amonte de Abrud) ar fi fost sigur.
Refuz să estimez care ar fi ”valoarea” financiară a pierderilor de mediu, de patrimoniul cultural și, mai ales, de vieți omenești, dacă proiectul de la Roșia Montană ar fi fost demarat. Pierderile veniturilor pentru zeci de mii de locuitori ai Apusenilor (nu doar din Roșia Montană), care trăiesc din creșterea animalelor, din prelucrarea finită a lemnului (fabrici de mobilă), din turism, din mici ferme – care toate ar fi fost afectate de proiectul minier – s-ar putea evalua financiar. Dar tot nu ar fi etic să le comparăm cu eventuale despăgubiri de sute ori miliarde de dolari pe care am ajunge să le plătim dacă se confirmă așa-zis-ul ”scenariu realist”, anunțat deja de Marcel Ciolacu, ”în avanpremieră”, pe baza informărilor primite de la avocații plătiți de Guvern.
Informări care, iată, s-au dovedit atât de ”exacte”, că au făcut o țară întreagă să aștepte verdictul pe 10 februarie, în condițiile în care termenul limită e 12 martie. Că ori e vorba de incompetență crasă, ori de o altă manipulare a Bursei din Toronto, care a direcționat niște zeci de milioane de dolari către conturile celor care au avut informațiile din timp și au știut cum să parieze. Dar asupra discrepanțelor majore dintre memoriile făcute de firma românească de avocatură adresate Guvernului României (și pe care se bazează conspirațiile lui Gâdea și ale altora), respectiv întâmpinările și susținerile din litigiul de la Washington, voi reveni.
Revenind, însă, e total lipsit de etică să evaluezi financiar ce înseamnă dinamitarea istoriei și culturii acestei țări, mai ales a acelei istorii și culturi care sunt de o importanță majoră și relevante (o spun experții internaționali, nu eu) pentru istoria și cultura universale. La fel cum e lipsit de etică să evaluezi riscurile asupra vieții umane și/sau a distrugerilor uriașe de mediu.
Altfel, în ciuda primului val de cianură mediatică, declanșat, ”pe surse”, de Ciolacu, Ponta & Co, observ că banii guvernamentali, banii partidelor (tot din fonduri publice) și banii încasați, ani la rând, de instituții de presă și jurnaliști, în mod individual, de la compania minieră, n-au reușit să blocheze întreaga presă. Încă mai există jurnaliști care s-au apucat să citească sutele de pagini ale documentelor din litigiul de la Washington (alea care nu sunt blurate) și să vadă că acțiunile și declarațiile lui Ponta sunt cele invocate de către avocații lui Gabriel Resources, pentru a-și justifica pretențiile lor de miliarde de dolari. Alți jurnaliști au sesizat că, în aceleași documente, scrie negru pe alb, că Gabriel Resources NU și-a modificat pretențiile financiare după includerea Roșiei Montane în UNESCO. Nu în ultimul rând, o anchetă jurnalistică a scos la iveală modul în care un oarecare comerciant de cârnați (scuze celor faceți cinstit această muncă), numit de Mihai Tudose șef la ANRM, a prelungit, în 2019, cu cinci ani, licența pentru proiectul minier, fără măcar să informeze Guvernul. Deci se poate!
Și au să mai vină și alte dezvăluiri despre cei care sunt cu adevărați responsabili pentru eventuale despăgubiri. Că ei sunt cei împotriva cărora statul (sau noi, dacă statul face, iar, blat cu mafioții, incompetenții și impostorii) trebuie să se îndrepte pentru a-și recupera paguba.
Iar dacă ”statul” ăsta care comunică pe surse despăgubiri de miliarde dolari (și inventează ”vinovați de serviciu” pentru a-și proteja hoții) vrea să mă dea în judecată pentru contribuția pe care am avut-o la recunoașterea valorii patrimoniului cultural de la Roșia Montană pentru istoria și cultura universale, aștept cu nerăbdare procesul. Și chiar îi mulțumesc lui Gâdea că m-a acuzat public pentru o asemenea ”vină”! Că dacă e ceva incorect în ceea ce a spus legat de cine sunt responsabilii pentru includerea Roșiei Montane în UNESCO e faptul că lista e incompletă. Sunt (suntem) mult mai mulți cei care ne-am implicat, decât cei enumerați. Și fără efortul fiecăruia în parte, n-am fi reușit!
Am citit cu mare interes cartea Afacerea Rosia Montana si am inteles la ce riscuri imense ar fi fost expusa tara noastra daca acel proiect ar fi fost aprobat. Riscurile asupra mediului si a populatiei locale, precum si asupra raurilor si terenurilor din avalul exploatarii ar fi fost catastrofice. Cand apar accidente precum cel de la Certej sau de la Bozanta, intelegem ca astfel de proiecte miniere sunt in niciun caz sigure si ca exista mereu riscul unor tragedii.