Profesionalismul presei – un drept al cetatenilor

Pretexte: Sunt consumator de ştiri
din mass-media. În această calitate, am sesizat că dispar jurnalele
scrise, că agenţiile de ştiri nu se rezumă la ştiri, ci acum produc şi
opinii, că se înmulţesc televiziunile (80% din informaţii ni le luăm de
la TV). În paralel am realizat cum rolul televiziunilor de informare se transformă în dezinformare şi manipulare, iar cel de formare se transformă într-unul de anti-educaţie.

Am sesizat că a dispărut Clubul Român de Presă. Am auzit de jurnalişti implicaţi în afaceri dubioase şi şantaje. Am citit sondaje despre
corupţia din presă. Am mai văzut cum au dispărut organismele de reglaj
deontologic deşi – paradoxal – au crescut numărul codurilor de aceste
gen. Iar recent am asistat întristat la – cumva – autodizolvarea CNA.

Săptămâna trecută am participat la lansarea de către ActiveWatch a raportului despre calitatea mass-media în timpul referendumului de astă-vară. Concluzii triste: nu mai avem organisme de presă, ci instituţii de propagandă, în care tendenţiozitatea negativă este, de acum, o caracteristică. Şi o spun specialişti, nu eu.

Patru constatări: Asistăm, poate
unii chiar afectaţi, la o masacrare a realităţii, la o divizare forţată a
noastră, la o maculare rău-voitoare a „celorlalţi”. Deformaţia
profesională mă face să întreb rapid: „Cine e vinovat?”. De data asta, deşi nu vorba de ceva juridic, ci de un domeniu etic, mă voi risca să dau un răspuns multiplu:

Unu: pseudo-jurnaliştii. Există
jurnaliştii autentici – care caută ştiri, le transmit cu acurateţe
publicului, le analizează în mod obiectiv. Evident, nu la ei mă refer.
Ci la acei indivizi care, în dorinţa stupidă de emulaţie faţă
de emisiunea lor din seara precedentă, vor să impresioneze şi mai tare,
erijându-se în moralişti sociali şi aplicând tactica rudimentră a
apelului la emoţionalul privitorilor. Şi la acele doamne care
cu un ton mai degrabă de precupeţe reuşesc să desacralizeze locul de
întâlnire pe care l-au reprezentat cândva studiourile TV, prin subiecte
stupide şi mondenităţi de prost gust, etalându-şi falnic lipsa
cunoştinţelor generale minime. Mânaţi de autosuficienţă, mulţi au
impresia că sunt puşi acolo nu să modereze, ci de-a dreptul să dicteze
(acţiuni, valori, conştiinţe, până şi decizii judiciare). Au deseori o
conduită inaceptabilă (ei pun întrebări, tot ei răspund; ironizează
interlocutorii; au apetit pentru distrugere personală şi chiar socială);
codul deontologic postat obligatoriu pe site-ul angajatorului nu este
nici măcar cunoscut, darămite respectat; îşi justifică atitudinea
invocând „libertatea de exprimare” (dar – culmea! – refuzând totodată ca
ei însişi să facă obiectul criticii ca modalitate de exercitare de
altcineva a aceleiaşi libertăţi de exprimare). Sper ca într-o bună zi să
descopere că celebrul art. 10 din CEDO care consacră această libertate în alin.1, mai are şi un alin.2 care îi
vizează în mod direct. Toţi aceştia au contribuit la diminuarea
drastică a încrederii în instituţii şi la desconsiderarea oamenilor. De fapt, au contribuit la neîncrederea în România.

Doi: entitatea mass-medică (postul
TV). E o imensă şi probabil profitabilă afacere. Televiziunea devine
astfel o fabrică de imagini în mişcare, deseori într-o avalanşă haotică,
ilogică şi uneori ne-necesară. E interesată doar de exclusivităţi şi
rating. Contează câţi privitori au fost la un anumit moment în faţa
ecranului. Nu calitatea ştirii, nu importanţa ei. Subiectul trebuie
livrat cumva, dar nu într-un mod atractiv, ci de-a dreptul scandalos.
Pentru că aşa vrea poporul (ah, cuvântul ăsta îl tot aud de
ceva vreme, şi poate într-o viitoare analiză de data asta pe un subiect
strict juridic, am să arăt cum aparenta grijă de popor e de fapt un
populism ieftin de amăgit acest popor parcă damnat: Parlamentul e al poporului, televiziunea e a poporului, justiţia trebuie să răspundă în faţa poporului, politicienii se întorc la popor – îmi aduc aminte că la un moment dat fabricile erau ale poporului şi chiar ţara era considerată a poporului, tocmai de aceea se şi numea…Republica Populară Română – triste vremuri). Motiv pentru care vom fi anunţaţi de o bandă
galbenă, cu multe ore înainte, de „exclusivul” sau „senzaţionalul”
subiect ce urmează a ne ţine cu ochii boldiţi la ecrane să vedem cine de
cine s-a mai despărţit, ce dezvăluiri a mai făcut careva sau ce
documente au mai fost procurate pe surse. Sub o crasă neasumare a
rolului de limitator al abuzurilor audio-vizuale de către CNA, entităţile media s-au transformat în instituţii de propagandă politică, în portavoci de partid.

Trei: invitaţii din platou (numiţi de un intelectual „clănţănitori”, iar în argoul intern al mediei „părelologi”). Chemaţi pe grabă, pe parti-pris-uri,
aproape indiferent de ştire, cu cât mai mulţi în studio cu atât mai
bine. Invitaţii sunt deseori ei înşişi jurnalişti, că ajungi să nu mai
ştii care e moderatorul şi care invitatul. Alţii sunt şi jurnalişti, şi
patroni de media, şi politicieni (mă întreb dacă nu cumva aici se bat
cap în cap totuşi nişte interese). Mai toţi sunt experţi în toate, de
la fotbal, politică şi drepturile consumatorului, până la justiţie,
relaţii externe şi tactică militară (analistul în toate – o nouă profesie în România)). Acum, doar ce văd seara pe subiectul justiţie mă îngrozeşte. Deseori prin afirmaţiile făcute şi imaginile difuzate
se încalcă drepturi ale unor persoane – cum ar fi dreptul la demnitate
când eşti înjurat de careva din platou; dreptul la prezumţia de
nevinovăţie când eşti implicat într-un proces şi apare chipul tău filmat
în timpul procedurilor fără acordul tău; dreptul la viaţă privată când
îţi sunt prezentate discuţiile interceptate în vreun dosar; dreptul la
imagine când ţi se publică o fotografie privată fără acceptul tău. Apoi,
prin comentarea unor proceduri judiciare se spun nişte de-a dreptul
grozăvii juridice (uneori de invitaţi care sunt avocaţi, deşi statutul
propriu le interzice acest lucru) – de la faptul că dosarele ar fi
instrumentate politic, până la criticarea unor hotărâri judecătoreşti în
dosare nevăzute de comentatori, sau victimizarea marilor infractori în
loc de stigmatizarea lor.

Patru: privitorii. Aici nu toţi
sunt vinovaţi, să ne înţelegem. Unii se uită încântaţi la ecranul din
faţa lor: foştii consumatori de filme XXX la miez de noapte aşteaptă
acum febrilând să vadă o altfel de „partidă” care deseori se transformă
într-un adevărat serial orgiastic petrecut live. Alţii se comportă
precum drogaţii: ştiu că le face rău, dar devenind dependenţi au
înlocuit telenovelele de altădată cu serialele de linşaj organizat,
deseori pe acelaşi scenariu şi rareori cu subiecţi diferiţi. Alţii
intră, ca într-o practică ocultă, pe aceleaşi nivel de vibraţii:
invectivele rostite de participanţii la show-ul TV sunt pentru ei mantre
care pot fi apoi replicate, aşa că repede după închiderea emisiuni
plonjează în spaţiul virtual al internetului şi dau drumul în mod
curajos sub protecţia anonimatului la comentarii care mai de care mai
porcoase. Nu, ăştia nu sunt vinovaţi.

Singurii vinovaţi sunt oamenii lucizi şi care totuşi nu au curajul să spună celor apropiaţi şi apoi altora că
ceva nu e în regulă cu TV-ul din ziua de azi: că nu putem fi un popor
numai de violatori, pedofili şi corupţi cum se deduce din ştiri; că nu e
admisibil să cauţi scandalosul şi din cea mai nevinovată întâmplare; că
nu poţi acuza, ci doar suspecta un om, până nu se produc probe; că la o
TV profesionistă e obligatoriu prin lege să se ceară şi opinia celui
criticat; că un moderator nu are voie să se implice partinic în discuţie
şi că el trebuie să vegheze ca publicului să îi fie transmisă o
informaţie corectă şi ca invitaţii să adopte o conduită adecvată; că
trebuie avut încredere în instituţiile statului şi doar angajaţii lor
care fac ilegalităţi trebuie analizaţi; că nu persoana, ci faptele unui
om pot constitui obiect al dezbaterii; că TV are rol nu doar de
informare, ci şi de formare, iar halul în care au ajuns discuţiile în
platou fac anumite canale sau emisiuni să fie periculoase pentru tineri;
că nu e în regulă ca la TV cultura să fie hulită şi intelectualii
batjocoriţi, în timp ce se dezvoltă o singură cultură – cea a urii
pentru „celălalt care nu e cu/ca noi”; că nu e în regulă dihotomizarea
voită şi accentuată a poporului; că nu e ok că politica s-a transformat
în politicianism; că nu e tocmai în regulă ca perioada campaniilor
electorale să fim invadaţi de suspiciuni, speculaţii, acuze în stare nu
să ne convingă pe cine să votăm, ci să ne descumpănească şi mai mult cu
privire la calitatea clasei politice (poate că şi ultima perioadă, în
care am avut alegeri şi referendumuri an de an au contribuit major la
deteriorarea stării de lucruri pe care o semnalez); că poate nu e
indicat să discutăm atâta politică, şi mai deloc despre civism – de
exemplu, că independenţa justiţiei nu e o sintagmă negociabilă, ci o
axiomă pe care se clădeşte însuşi statul de drept ce caracterizează
democraţia autentică.

O propunere: Cred
că în România jurnalismul (sau cum s-o mai fi numind acum) a ajuns la
minimul său de stadiu existenţial. Dar poate tocmai de aceea, fiind la
pământ, ar trebui să fie uşor de reconstruit, de data aceasta într-un
mod sănătos. Se impune responsabilizarea presei, fără îndoială.
Iar jurnaliştii de bună credinţă precum şi organizaţiile care limitează
pentru libertatea de exprimare ar trebui să fie primii care să îşi
dorească acest lucru. Cred că o reglementare mai bună a modul în care se
poate face presă, se impune – desigur, nu ca un mijloc de cenzură, ci
ca şi creionare a unui spaţiu în care se pot desfăşura acţiuni ale unei
prese profesioniste.

Sunt convins că sunt mulţi dintre noi, şi
chiar dintre jurnalişti, care nu fac compromisuri, ceea ce trebuie să
ne facă a ne simţi demni. Sunt convins că mulţi nu suntem şantajabili,
deci nu ar trebui să avem teamă (e fantastic cum mulţi simt o frică
imensă să aibă o poziţie împotrivă, de teamă să nu devină un subiect
rostogolit de ziare şi TV). Sunt convins că, într-o lume plină de
nevertebrate, avem totuşi şi oameni cu coloană printre noi, deci are
cine milita pentru principii (şi ţin să felicit pe cei cinci membri ai
CNA care au avut curajul să atragă atenţia asupra a ceea ce este în interior). Şi, cu siguranţă, există şi agenţi
ai schimbării, deci ar trebui să ne asumăm astfel de iniţiative (şi este
de menţionat opinia GDS în această direcţie).

Justificare: Jurnalismul
nu se poate face de oricine şi oriunde. Atunci când eşti implicat în
difuzarea informaţiilor prin mijloace de comunicare în masă nu eşti nici
blogger, nici comentator anomim pe un site. Iar ceea ce se întâmplă cu/la TV, ne priveşte pe toţi: pentru că e un mijloc de transmitere a unor informaţii la care noi avem dreptul (asta apropo de definiţia libertăţii de exprimare,
care nu presupune doar dreptul de a transmite informaţii, ci şi dreptul
de a primi informaţii!, aspect care ar justifica orice acţiune de
civism pentru responsabilizarea presei). Informaţiile nu pot fi
denaturate în mod voit, iar noi nu putem fi manipulaţi doar pentru că
suntem consideraţi o masă non-combativă de privitori la un simplu
ecran. Presa trebuie să fie câinele de pază a democraţiei, şi nu un
câine turbat care muşcă grav şi pe oricine nu corespunde profilului
dictat de interesele de grup. Iar pe mine, ca cetăţean, mă
interesează democraţia. Am dreptul la ea. Tot astfel cum am dreptul la
un parlament responsabil, un guvern corect, o justiţie integră, tot
astfel am dreptul la o presă sănătoasă.

O concluzie: Democraţia trebuie să aibă la bază o justiţie independentă şi o presă liberă, aşa cum arătam într-un
text din urmă cu vreo 8 ani. Dacă în urma reformelor din 2004-2005
justiţia a devenit independentă, în privinţa presei nu a avut loc vreo
reformă: interesele economice şi politice au contribuit la decăderea
setului de valori pe care ar trebui să se clădească adevărate locuri de
informare, de cultură şi de educaţie, nicidecum teatre de război (de
multe ori chiar între trusturile media se desfăşoară un război
fratricid…). Or, nu aceasta este o presă liberă. Nici măcar nu ştiu dacă
mai este “presă”, fiiind afectată însăşi misiunea ei de informare
corectă a cetăţenilor, aspect esenţial pentru democraţie şi stat de
drept.

Update: după publicarea articolului, a apărut următoarea ştire: ”George
Entwistle, directorul general al BBC, numit în această funcţie pe 5
iulie anul acesta, când l-a înlocuit pe Mark Thompson, a demisionat din
funcţie după ce radiodifuzorul britanic a difuzat un program calificat
drept “jurnalism de proastă calitate”. Cam asta inseamnă
responsabilitatea presei acolo. Dar probabil dacă întrebi ceva
“jurnalişti” de la noi despre standardele editoriale ale BBC, nici nu vor şti ce sunt alea.