În spațiul public își face apariția un nou gen de control: cel al conversației naționale
Declarația lui Gabriel Oprea de azi e binevenită, tardivă și incompletă.
Ministrul de interne avea la îndemînă un mod autentic de a comunica: conferința de presă. Obama o face, Putin o face, Blatter o face; conferința de presă este metoda lumii democratice de a răspunde întrebărilor cetățenilor, adresate prin intermediul jurnaliștilor.
Indiferent cît îți e de greu și cît de înghesuit te simți, faci conferința de presă pentru că ești dator să explici, nu să reciți.
O conferință de presă nu e simplă.
Într-o întîlnire față în față cu presa te enervezi, jurnaliștii pun întrebări tîmpite uneori, mai aruncă cineva cu bani sau cu un pantof în tine. Dar o faci pentru că ești dator față de cei pe care îi administrezi.
Avantajele pentru public ale conferinței sînt evidente. Declarația este univocă, conferința este biunivocă. Declarația este ”eu-spun-și-voi-ascultați”, conferința este ”noi-întrebăm-și-dumneavoastră-răspundeți”.
Chiar și dictatorii trec dincolo de nesatisfăcătoarele declarații.
Cînd dorea să comunice cu presa străină, Nicolae Ceaușescu invita cîte o mare revistă sau post de televiziune occidental, cum a fost ultimul său interviu din Newsweek. Un interviu e altceva decît o declarație. Ți-l asumi, chiar dacă riști să apari pe coperta Newsweek din august 1989 cu titlul”Ultimul stalinist”.
Acum două săptămîni, cînd a revenit din Statele Unite, Gabriel Oprea nu a organizat o conferință de presă. Cineva, ar fi palpitant de aflat cine, i-a alcătuit un soi de articol care a circulat, semnat de diverși ziariști, fiind publicat în multe ziare și pe siteuri. Era un text despre seriozitate, realizări și serviciile făcute României, unde apăreau și declarațiile lui Oprea.
Ceva interesant se petrece.
Pînă acum, sistemul opera în România prin dezvăluiri tabloidale, provenind mai ales din dosarele penale. Stenograme, case scumpe sau mailuri spectaculoase, ele făceau deliciul presei, care le interpreta așa cum putea. Dar se vede treaba că nu e suficient.
De cîteva luni luni, avem o nouă prezență în comunicarea publică. O inovație în speciile jurnalistice:rezumatul ”quality” al unor fapte, articulat de cineva priceput și apoi preluat, sub semnături și în ziare diferite, cu un conținut aproape identic. Seamănă pînă și titlurile sau ”șapourile”.
Articolul e, apoi, promovat tabloidal. Textul e serios, dar promovarea e spectaculoasă.
Se fac trimiteri suculente pe siteuri ”Citește aici toate culisele cazului X!”. Și, apoi, cazul X este rezumat, cu o doză rezonabilă de obiectivitate, în direcția în care dorește cineva. Din ce înțeleg eu, dar poate că greșesc, scopul acestor articole ubicue pare acela de a decide agenda și conversația publică.
Articolele unice nu sînt o întîmplare. Practic, cînd controlezi conversația unei țări, controlezi țara. Dacă cetățenii ajungă să fie preocupați de ceea ce le sugerezi și să discute ce le impui indirect, asta e mai ieftin și mai eficient decît a-i controla economic sau politic. Sau, în orice caz, ajută.
