Vasile Ernu

Politica speranţei şi „nevoia” de catastrofe

Sunt vremuri de meditaţie. Dacă citim prea mult presa ne tîmpim, cred.

„Primul copil din România născut din mamă pozitivă COVID-19 se simte bine, e acasă cu tatăl și-și așteaptă mama să iasă și ea”. Este cu siguranţă cea mai frumoasă ştire. Este poate cea mai importantă ştire din această perioadă plină de frică, disperare şi moarte. De ce? Pentru că în această vreme a disperării ea ne aduce poate lucrul de care avem cea mai mare nevoie: speranţa.

Speranţa, nădejdea este mereu legată de viitor: este o formă de a configura viitorul, de a lucra cu un prezent în vederea unei forme de pregătire pentru viitor. Speranţa este de fapt o formă de politică.

Da, eu cred că interpretarea urmează visele: adică visele noastre spun mai multe despre noi decît „realul”.

Este foarte interesant că în ultimii 30 de ani viitorul nu mai este configurat ca un timp ci ca un spaţiu. Adică speranţele noastre se reduc la un soi de spaţiu, un loc unde locuim mai bine, mai eficient, mai bogat, mai plăcut. Visul nostru se reduce în definitiv la schimbările legate nu de un timp istoric ci de un spaţiu geografic: ceva nu ne place schimbăm locul, plecăm undeva „afară”, căutăm „un alt loc”, ne refugiem într-o „vacanţă”, spaţiu temporar etc. Istoria noastră se reduce mai degrabă la un soi de viteză nebună de shcimări de spaţii: cam cum e şi navigarea pe online.

La cei mai învîrstă acest lucru nu se simte aşa tare, ei venind dintr-o lume în care viitorul era legat de un proces al transformărilor, fie şi utopice. La cei tineri însă asta devine obsedant. Am făcut nenumărate discuţii prin liceu: de la cele private de lux & elită de stat şi pînă la cele de cartier. I-am întrebat cum îşi văd viitorul, cum şi-l imaginează: o majoritate zdrobitoare îşi văd viitorul strict ca schimbare a spaţiului, ca fugă spre un alt spaţiu. Ei nu au nicio vină: ei sunt interpretarea visului nostru, al părinţilor. Poate e bine aşa !?

Viitorul pare mai degrabă că se transformă într-un proces de nomadism, de mişcare spaţială de la un punct x la un punct y, decît un proces de schimbare, de transformare în timp. Şi ceva turism.

Toată această „nouă politică a speranţei” este mai degrabă rezultatul întregului proces de ajustare a universalismului uman la rigorile pieţei. Omul epocii industriale clasice şi chiar a perioadei comuniste era „proiectat” pentru producţie, pentru construcţie: păstra încă elementul de „cucerutor” dar nu doar teritorial ci şi un „cuceritor al timpului”: viitorul ca un progres prin care deveneai ceva. El trebuia mereu să construiască şi să producă ceva axat pe o „politcă a speranţei” într-un proces de devenire. Da, există un soi de vis, utopie spre care ţintea.

Acum, omul este „proiectat” strict pentru consum: chiar el se vede ca un produs pentru piaţă, aşa îşi educă copiii, ca pe un „produs” adaptat pieţei. În acest sens configirarea „polticii speranţei”, configurarea viitorului este văzut mai degrabă ca un soi de loc, un mall, un supermarket imens unde e plin cu de toate.

Viitorul devine un loc unde singurul scop este legat de cum să-ţi schimbi în mare viteză „noutatea”: ultimul gadget apărut. Acest tip de viitor este asemănător unii drog care necesită un consum tot mai masiv în doze tot mai mari: uşor de atins, rapid de consumat şi care îţi garantează depresia totală. Într-o astfel de societate doar depresia postconsumatorie este singurul garant. Ceea ce în mare avem deja.

A reduce viaţa la un mecanism subordonat economicului, unde viaţa capătă sens şi ordine ajustînd-o „nevoilor pieţei”, adică vieţii economice, înseamnă un regres teribil şi un orizont de sens foarte îngust. Economia este importantă în viaţa noastră dar ea este doar o piesă din puzzle-ul unui tablou mai mare. Niciodată acest sector nu a jucat un rol atît de mare şi nu a subordonat omul mai mut şi mai ales nu l-a lăsat fără alternative cum avem acum.

În acest context catastrofele au o funcţie importantă în a reconfigura tabloul. Vorbim de mari catastrofe: războaie, epidemii, catastrofe naturale etc care afectează un număr mare a populaţiei pe o periadă mare de timp. Nu că ar tebuie să ni le dorim. Nu. Dar ele cînd apar repun lucrurile într-o ordine diferită decît ordinea precedentă. Cumva reaşează nişte valori, ierarhii, criterii.

Catastrofele deseori ne reamintesc lucruri fundamentale, conoscute de cînd lumea dar pe care le-am uitat. Ca de exemplu acum: că e foarte important să avem grijă de cei mai slabi dintre noi, că e enorm de important să raţionalizăm unele resurse şi să le păstrăm ca bunuri comune, că e important să avem acces universal la lucrurile fundamentale precum hrană, sănătatea, educaţia etc. Că singuri nu putem rezista în faţa unor catastrofe, că solidaritatea e fundamentală, că redistribuţia este mai important decît acumularea etc. Practic, aparent nimci nou, dar erau lucurile care în ultimii 30 de ani la noi au fost scoase din uz, din practică şi chiar din ordineea bunului simţ. Ba chiar au fost diabolizate. Acum aflăm chiar că economia poate fi diversificată şi de multe feluri. Waw!

Cînd viaţa biologică, elementul central şi esenţial al fiinţei noastre, este pusă în mare pericol brusc vedem că mai toate acumulările noastre sunt gunoi şi că de fapt altele ne sunt priorităţile esenţiale şi nevoile.

Alternativa? Alternativa este viitorul ca o formă a depresiei.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

2 thoughts on “Politica speranţei şi „nevoia” de catastrofe

  1. emil

    Vae victis! Dl Streinu-Cercel sau Arafat intrebat de un reporter TV daca e adevarat ce unii specialistii ca grupa A e cea mai afectata de infectie si grupa 0 cel mai putin afectata, a ras si a zis ca nu are nicio legatura cu grupele sanguine.

    Reply
  2. G.

    „Haosul lumii nu vine din sufletele popoarelor, ale raselor sau religiilor, ci naște din insațiabilele pofte ale celor puternici. Cei umili veghează.”

    Nevoia de catastrofe este cultivată. Spiritual, din credința că doar din haos va naște ordine (noua ordine), din speranța celor dominați că doar astfel vor fi pedepsiți cei puternici asupra lor. (Creștinismul este fundamental și istoric o religie a sclavilor, a celor fără de speranță aici.) În alt plan, vrem catastrofe pentru că ne hranim cu senzațional. Ne hrănesc cu senzațional. Pentru că nu putem sta dracului în liniște nici cât stă un câine-n coadă. Pentru c-avem credința profundă că totul există pentru fiecare-n parte – Pământul a devenit un Olimp suprapopulat. Din fericire există realul și lumea vrăjită (dezvrăjită, în curs de re-învrăjire), iar momentan, ca societate, am reușit performanța de a ne plasa nicăieri. Suntem o meta-poveste care nu mai știm de unde a pornit și nu mai e crezută nici de cei care ne conduc.
    Am face bine să fim mai umili și să nu confundăm izvorul cu robinetul din bucătărie și nici natura cu un ecosystem services provider.
    Încă, din nefericire, sunteți rarissim în presa românească cu astfel de subiecte. (Eu mai citesc și masturbările literare și eseistice de pe Contributors.ro și mă îngrozesc de retardul întreținut de cei mai mulți de-acolo. Unii, care scriu parcă pentru a-și proba că nu pot fi vreodată contraziși (alții scriu pentru portofoliul personal, cum sunt cei care mai și predau prin diverse facultăți și care-și adună articolele în cărți – „X, profesor de jurnalism / economie / filosofie politică etc. la SNSPA / UniBuc / BB etc., autor a 5 cărți și peste 200 de articole … ” – wow!) care mai lansează și șopârle care vă privesc, gen „lista lui Dughin”, pur și simplu descurajează. Se comportă ca niște domnișoare bătrâne care-au fost abuzate în copilărie și pentru care dragostea trupească este suprema pângărire a corpului.)
    Merci!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *