Cum va arăta Donbasul după pace? Dar Gaza? Însemnările mele din primăvara lui 2008, din Georgia, repovestite în Război sau pace, pseudojurnalul meu de la frontiera de Est, pot oferi o sugestie.
Georgia și-a declarat independența în aprilie 1991, în granițele – cum altfel? – fostei republici socialiste georgiene din cadrul URSS. Alanii din Oseția de Sud, ca și abhazii, populații vechi ale regiunii, au secesionat la rândul lor, asemenea Transnistriei, beneficiind de sprijinul Moscovei. Primul președinte georgian, naționalistul Zviad Gamsahurdia – un bărbat frumos, provenit dintr-o mare familie georgiană – a pierdut confruntarea cu cele două regiuni susținute de Rusia, așa cum și Mircea Druc a pierdut bătălia pentru Transnistria. Populația georgiană le-a părăsit; sute de mii de oameni s-au refugiat în alte părți ale țării. Ca și în Transnistria, donatorii și organizațiile internaționale, precum OSCE (în care Rusia devenise între timp membră), au încercat să promoveze reunificarea, reconcilierea și întoarcerea refugiaților acasă – scene familiare mie din Balcani, din Croația, Bosnia și Kosovo.
Privesc un teanc de fotografii făcute în timpul acelei vizite, într-un sat din Oseția de Sud, alături de un grup de donatori ai programelor de reconciliere. Nu am văzut cerdace, nici turnuri de pază, nici vreo urmă de arhitectură tradițional caucaziană. Doar clădiri neterminate de beton, împodobite cu afișe plastifiate. Pe un perete cenușiu, un steag georgian – crucea roșie, mare, pe fond alb. Ne aflam pe partea nerusească a marelui tunel de sub Caucaz; Vladikavkaz, despre care scrisesem separat, în relatarea mea din Oseția de Nord, rămânea dincolo, înspre nord, iar armata rusă – tot acolo. Nici nu apucăm bine să coborâm din Toyotele albe ale trupelor de pacificare ale Națiunilor Unite, că începe ploaia – fotografia de pe coperta cărții. Primesc în grabă trei pagini: o hartă a satului, o listă de fapte și un discurs pregătit. Acoperișurile și terasele nu sunt terminate; ambasadorii și miniștrii adunați pentru ceremonie aleargă în toate direcțiile, și noi odată cu ei, căci mașinile s-au retras.
Marele U-Turn. Statuia întemeietorului națiunii din Tbilisi, Georgia
Sar din casă în casă, prin ploaie, citind afișele și confruntându-le cu harta. Încet-încet înțeleg: este un sat al lui Potemkin, în sensul cel mai deplin al expresiei. Satul fusese distrus la începutul anilor ’90, în conflictul dintre regiunea autonomă Oseția de Sud și statul georgian. Nu văd însă niciun țăran. Clădirile de beton – unele simple schelete – sunt contribuții ale donatorilor occidentali, canalizate printr-un minister al reunificării și reconstrucției, ori poate invers. Trebuie să fi costat sume uriașe. Numele lor sunt pe măsură: Centrul de Dialog Intercultural, Casa Reconcilierii, Teatrul Reunificării… Locuințe nu există. Absența toaletelor devine repede o problemă, sub ploaia aceasta și în prezența atâtor oficiali în vârstă.
Expresia “satul Potemkin” este aici mai mult decât potrivită. Favoritul țarinei Ecaterina a II-a a fost cel care i-a înfrânt pe otomani și a adus Rusiei o bună parte din litoralul Mării Negre, în primul rând Crimeea. Potemkin și Ecaterina au avut planuri grandioase de colonizare: înlocuirea populațiilor musulmane cu ruși, ucraineni, români, armeni, chiar germani. O legendă, citată de călători ai vremii, spune că în 1787, când împărăteasa a venit în inspecție înainte ca aceste planuri să rodească, Potemkin ar fi ridicat de-a lungul fluviului sate false, din decoruri de carton – populate cu țărani prosperi aduși din alte părți, turme de animale și artificii – mutate apoi de-a lungul traseului, pentru a crea iluzia prosperității. Enciclopedia Britanică susține că istoricii de azi privesc această poveste ca pe o legendă. Ca orice supraviețuitor al comunismului, sunt înclinat să cred că Potemkin chiar a procedat astfel. Văd cu ochii mei.
Trupele ruse au traversat tunelul de sub Caucaz, din Oseția de Nord în cea de Sud, în august 2008. Georgia a capitulat în șapte zile. NATO și președintele Uniunii Europene de atunci, Nicolas Sarkozy, au reușit să oprească avansul către Tbilisi și bombardamentele aeriene, însă mai multe orașe au fost distruse. Satul reunificării a fost călcat în picioare. S-a încheiat o pace mediată de Sarkozy, dar, întrucât războiul fusese precedat de o încercare georgiană de a recupera Oseția de Sud, președintele Mihail Saakașvili nu și-a mai revenit politic. Primul președinte al Georgiei independente, ales cu peste 80% din voturi după prăbușirea URSS, fusese deja răsturnat printr-o lovitură de stat și avea să se sinucidă – el, scriitorul, traducătorul lui T. S. Eliot și Charles Baudelaire în limba georgiană. Cel de-al doilea, avocat educat în America, multă vreme prezentat drept model de reformator de către Banca Mondială, a pierdut alegerile după înfrângerea în fața Rusiei; unii alegători au considerat, nu fără temei, că fusese prea provocator. Astăzi se află în închisoare, în Georgia, în condiții contestate. Despre rolul ambiției sale de a adera la NATO și despre erorile administrației Bush la summitul NATO de la București – în carte.
Cartea Război sau pace (Polirom, 2026) adună experiențele Alinei Mungiu-Pippidi de pe frontiera de Est începând cu anul 1989, laolaltă cu multe profeții publicate, între timp îndeplinite, și un instrument de analiză pentru a identifica drumul înainte, prin pace sau război. Cartea, care conține momente istorice și investigații diferite (ca jurnalist sau analist pentru ONU, Banca Mondială, Consiliul Europei, etc) răspunde multor întrebări pe care le punem sau ar trebui să nu le punem în aceste zile, în care viitorul națiunilor noastre est europene arată mult mai mult ca Israelul și mai puțin ca Elveția pe zi ce trece. Săptămânal, Alina Mungiu-Pippidi va răspunde la o întrebare, pornind de la actualitatea fiecărei săptămâni și cadrul general al cărții, într-un demers inițiat de Liternet.ro. (România Curată)
În tinerețe scriitor și dramaturg premiat în România (și contestat de biserică), Alina Mungiu-Pippidi este profesor titular de politici publice comparate la Roma (universitatea LUISS Guido Carli) și membru al comisiei ONU CEPA. E totodată cel mai citat internațional politolog de origine română, conform Google Scholar.
