Nicușor Dan e noul președinte al României. Victoria nici măcar n-a fost la limită – Nicușor a avut peste 820.000 de voturi și peste 7% avans în fața lui George Simion, în ciuda deficitului de 20% cu care a plecat din primul tur.
Încă de acum două săptămâni am fost printre cei care am anticipat că are multe avantaje care îi vor permite o asemenea răsturnare de situație (vezi aici). Pentru mine, și pentru mulți dintre cei care îl știm pe Nicușor Dan de niște decenii deja, el era favoritul și aveam suficiente argumente obiective, nu doar subiectivismul nostru. Și, totuși, acum că s-a întâmplat, ne e greu să ne obișnuim cu ideea. Că de prea mult timp așteptăm și luptăm pentru așa victorie.
Nu e o metaforă: vom avea un documentar cu campaniile lui Nicușor
Privind în urmă, la ce opțiuni aveam pe masă acum aproape un an, încă pare ireal. Își închipuia cineva că dintre Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, George Simion și Elena Lasconi va câștiga Nicușor Dan? Și nu oricum, ci trecând și prin episodul Călin Georgescu, răsărit numai Dumnezeu și niște boți rusești știu de unde? Nu-i așa că, dacă stai să rememorezi, pare scenariu de serial de Netflix?
Noroc că avem un regizor inspirat, Alexandru Solomon, care s-a apucat să documenteze super-anul electoral 2024. L-am întâlnit și în timp ce filma la locale, primăvara trecută, dar și acum o săptămână, în ziua primului tur, în sediu la Nicușor Dan. I-am urat… să nu termine documentarea nici luna asta. Și uite că mi-a ieșit urarea, că acum mai are de așteptat încă o rundă de alegeri la Primăria Bucureștiului, ca să închidă cercul și să termine filmul. Și noroc că acceptat și Nicușor Dan să aibă mereu pe lângă el o cameră indiscretă, că înțeleg că n-au fost foarte mulți cei care să vrea asta.
Așa că, despre ultimul an electoral, cu prelungirile lui, vom avea un documentar (când o fi să fie), și o să mai înțelegem cum a fost.
Dar n-am avut noroc să stea cineva cu camera în spatele lui Nicușor Dan încă de acum mai bine de un deceniu și jumătate, de când a început cu Hala Matache și apoi alte mizerii imobiliare, dube ale jandarmilor și procese. Se putea gândi cineva că tânărul cu părul vâlvoi, de care trăgeau polițiștii pe treptele fostului Hotel Continental din Cluj-Napoca, în timpul unui protest pentru Roșia Montană, pe 7 noiembrie 2011, va ajunge președintele României?
Dacă ar fi avut cineva inspirația, timpul și resursele financiare să documenteze toți acești ani, nu doar că ar fi putut stabili un număr record de sezoane pentru Netflix, dar am fi putut înțelege mai bine cât de importantă e victoria de ieri. Că nu e conjuncturală ori doar sub efectul sperieturii de Simion, Georgescu, Putin și afinitățile lor dictatoriale și/sau fascist-legionare.
Victoria a trei generații
Din anii 90 a rămas în luptă, după eșecul guvernării Convenției Democrate și al lui Emil Constantinescu ca președinte, o parte din generația civic-intelectuală care și-a luat bastoane în cap de la mineri, care nu s-a putut resemna cu reîntoarcerea lui Ion Iliescu și înscăunarea lui Adrian Năstase și a pus umărul la intrarea în NATO și UE.
Apoi e generația Roșiei Montane, poate cea mai militantă generație civică, cea care a învățat din mers să lupte cu sistemul, să câștige procese (nu e o întâmplare că avocații Roșiei Montane și cei ai Asociație Salvați Bucureștiul au colaborat), să scrie petiții, să organizeze festivaluri în vârf de munte, să-și transmită mesajele către publicul larg când cvasi-majoritatea presei autohtone era înecată cu banii cianurii, să scoată oamenii în stradă și să-i facă pe politicieni să tremure. Din generația asta s-a născut și un partid care a fost cât pe ce să aducă schimbarea, dacă nu se apucau să-i forțeze demisia lui… Nicușor Dan și să mai amâne o vreme victoria.
În fine, în ultimele două săptămâni, am văzut în stradă și pe rețelele sociale o nouă generație, la vârsta și cu energia pe care o aveam în urmă cu trei decenii, când eram printre organizatorii grevelor și protestelor studențești care au schimbat Legea Educației, în octombrie-noiembrie 1995.
Desigur, aceste generații se întrepătrund, nu e o linie clară de demarcație. Iar asta s-a văzut la propriu în ultimele două săptămâni. Puneți-l pe Victor Rebengiuc și spiritul lui Mihai Șora, care venea la proteste la peste o sută de ani, lângă toți acești studenți, ba chiar și elevi – și o să obțineți una dintre cele mai frumoase părți a victoriei de ieri: faptul că toate cele trei generații s-au întâlnit în stradă ori pe rețelele sociale cu miile și zecile de mii. Și au adus, până la urmă, victoria asta, pe care mai nimeni dintre analiștii și specialiștii nației nu au avut curajul s-o anticipeze, până când s-au apucat ne-specialiștii să voteze pe ea, la propriu, la casele de pariuri, de-au schimbat alea cotele, punându-l pe Nicușor Dan favorit, cu câteva zile înaintea oricărui institut de sondare a opiniei publice.
Cu un drum nu doar că l-au făcut pe Nicușor Dan președinte, dar au reușit și să învingă armatele de troli și boți din slujba lui George Simion (o altă veste bună e că, uite, nici IA și nici rețelele sociale nu sunt imbatabile; că sunt doar niște unelte, iar în cele din urmă, tot oamenii sunt cei care au făcut și fac diferența; despre asta, însă, cu altă ocazie).
Să nu-i diminuăm cu nimic meritele lui Nicușor Dan, ale echipei lui de campanie ori ale voluntarilor, dar știe și el că fără mobilizarea incredibilă a acestor trei generații – cea care ne-a dus în NATO și UE, cea care a salvat Roșia Montană și cea care vine – victoria de ieri n-ar fi fost posibilă. Asta arată cât de mare e victoria, dar și cât de uriașă e responsabilitatea cu care vine la pachet. Pentru că toate aceste generații au propriile vise și aspirații. Unele comune, precum traseul european și transatlantic ori educația, altele ale fiecărei generații și ale fiecărui grup din aceste generații, în mod specific. Adăugați la asta și responsabilitatea pentru cei care l-au votat pe George Simion și o să înțelegeți cât de mari sunt provocările și așteptările pentru și de la Nicușor Dan.
Dar despre astea vom mai avea timp să scriem, să vorbim, să discutăm. La fel și despre modul în care George Simion a avut partea lui de contribuție la eșecul campaniei lui (sunt curios cine l-a sabotat în așa hal, încât să-l convingă să o laude pe Marine Le Pen, să-și asocieze imaginea de cea a lui Viktor Orban sau să-i atace mizerabil pe Emmanuel Macron ori Maia Sandu).
Acum, însă, să ne lăsăm niște ore să ne bucurăm. Că o victorie ca cea de ieri nu știu dacă unii dintre noi o să mai trăim destul ca să prindem.
Citește și:
