Greva profesorilor continuă. Nu pentru că niște lideri sindicali ”ar face jocurile” nebunului din Est, ci, pur și simplu, pentru că e aberant să pretinzi – cum taman a făcut-o președintele Klaus Iohannis – că revendicările au fost satisfăcute când ceea ce s-a dat prin OUG reprezintă undeva pe la 25-30% din ce s-a cerut, total insuficient pentru a-i scoate din precaritate pe cei mai mulți dintre profesori (nu, nu vă uitați doar la câțiva profesori, de română, matematică și încă niște materii de BAC, din liceele centrale și/sau private, care și ei, au ajuns la niște niveluri decente cu greu și după ani buni). Cele câteva sute de lei în plus n-au cum să rezolve nivelul irespirabil de mic al veniturilor profesorilor din pre-universitar.
Greva continuă pentru că promisiunile cu atingerea venitului mediu peste vreo 2-3 ani e o altă sfidare, ca și cum n-ar ști nici profesorii, nici restul cetățenilor cu o minimă experiență de viață că facturile la energie și gaz din toamna și iarna care vin vor fi peste cele câteva sute de lei oferite acum, iar în 2-3 ani restul creșterilor vor fi anulate de inflație.
Greva continuă pentru că nici în ceasul al 13-lea plus, Iohannis n-a renunțat la tonul sfidător, auto-suficient, dezbinator la adresa profesorilor și a restului cetățenilor activi din țara asta. Și greva continuă pentru că, în sfârșit, după ani de apatie, solidaritatea dă semne că a supraviețuire și revenire.
Poate unii au uitat – eu nu și, sunt convins, nici alții – că în noiembrie 2014, când zeci de mii de cetățeni am ieșit în stradă în Cluj, București, Timișoara și alte localități din România, nu am făcut-o pentru Klaus Iohannis, ci pentru a scăpa de super clovnul arogant și mincinos pe nume Victor Ponta. În Piața Unirii din Cluj-Napoca, care a dat tonul protestelor din acea toamnă, s-a dat citire ”Declarației de la Cluj”, să nu există dubii că protestele nu erau pentru Iohannis, ci pentru ce se așteaptă de la clasa politică autohtonă, în frunte cu președintele țării. Revendicările au fost cuprinse în 7 puncte simple și directe, cu educația și cercetarea printre ele. Scrie negru pe alb care au fost (și sunt) așteptările cetățenilor:
5. Educaţie şi cercetare
Recunoaşterea importanţei acestor două domenii şi stimularea lor prin respectarea legii: alocarea imediată şi efectivă a 6% din PIB pentru educaţie, respectiv a 1% pentru cercetare. Remunerarea cadrelor didactice şi a cercetătorilor la un nivel corespunzător cu importanţa acestora în societate (s.m.).
Nu doar că procentul din PIB pentru educație nu a crescut, ci s-a tot prăbușit. Au crescut doar bugetele instituțiilor de forță, în special a serviciilor. ”SRI, lasă-ne, bani de educație” e un slogan al societății civile rămas, din păcate, actual. Desigur, rezolvarea problemei educației și a profesorilor, nu se poate face doar prin tăieri, e nevoie să punem mai mult în buget (că disparitățile sociale au tot crescut, iar cu cota unică, benefică la un moment dat și necesară în contextul forțării unei creșteri economice, am rămas în urma mai tuturor țărilor UE la a căror bunăstare visăm, și ca și concept, și ca și valoare).
Astea sunt cauze în care merită investit timp și energie în paralel – mai mulți bani la buget, respectiv eliminarea rentelor, a privilegiilor ”de castă”, a specialilor, a sinecurilor, a banilor dați firmelor de partid pentru palmieri prin București ori pentru firmele lui Bădălău jr. (palmierii lui Negoiță și afacerile Bădălău sunt cu titlu strict exemplificativ, că în pixul primarilor, președinților de consilii județene, a ministrului Dezvoltării – ministerul vânat de PNL pentru care ar fi fost dispuși să-i arunce afară din Guvern pe cei din UDMR – sunt miliarde și zeci de miliarde de euro, mulți cheltuiți la fel de discreționar și cu dedicație).
E dificil pentru elevi și părinții lor, dar și mai greu va fi și pentru elevi, și pentru părinți, și pentru noi toți, dacă îi lăsăm, acum, singuri, pe profesori. E nevoie să scuturăm bine actuala guvernare, să le amintim că nu sunt pentru ei și neamurile lor acolo, ci pentru noi. Iar dacă sunt incapabili să găsească soluții, să ne lase.
Din pacate palmierii din Bucuresti sunt consecinta esecului sistemului de invatamant reflectat in calitatea jenanta urbanistilor, arhitectilor, a reglementarilor din domeniu si in ultima instanta a votantilor lui Negoita, care in loc sa condamne imbecilitatea crasa a administratiei, aplauda ca la circ. Cu scoala praf si cu pastilutele la discretie, maimu-vede, maimu-face.
Lipsa de reactie a Ordinul Arhitectilor la palmieriade e monstruoasa, declaratia Asociatiei Peisagistilor e timida ca nici aia nu-s mult mai breji – ce pretentii sa ai in conditiile astea de la primarul Dristorului ? Calitatea profesionala inseamna competenta si deontologie impreuna. Atunci cand in scoala dezinteresul si frauda devin norma, confortul si siguranta spatiului public nu ramane decat in halucinatiile narcomanilor.
Nu e greu de speculat ca pentru establishmentul romanesc sistemul scolar e doar o piata pe care o ofera pe tava criminalitatii organizate, pentru trafic de droguri si de carne vie, contra voturilor de calitatea celor din sectorul lui Negoita. Copiii sunt pentru politicieni o marfa iar profesorii care inca se mai opun trendului trebuie eliminati. Umilinta si saracia sunt mijloacele prin care Presidentia, Guvernul, Parlamentul, Curtea Constitutionala, Avocatul Poporului si restul institutiilor cu drepturi speciale umplu scolile de drogati si bordelurile din vest de victime minore din Romania.
Continuarea grevei pana la obtinerea celor 6% pentru educatie si bugetarea corecta a salariilor si a celorlalte cheltuieli din sistem in cadrul acestui procent e o problema de supravietuire colectiva.