Vasile Ernu

Între periferie şi centru: cum erau ierarhizate şcolile anilor 80 în Chişinău

În anii 80 la Chişinău erau patru categorii de şcoli mari şi late, fiecare cu specificul ei. E propria mea punere în categorii şi ierarhii. Avantajul meu: am trecut prin toate. Vorbesc de anii 80 din Chişinău. Şcoli medii nu Universitate.

Bun. Aveam aşa. Erau şcolile generale care se împărţeau în „elitnîe” cum era pentru moldoveni şcoala numărul 1 şi restul. Era şcoala cu cel mai mare prestigiu în rîndul moldovenilor din Chşinău. Ruşii aveau echivalentul lor în centru. Dar erau grupuri separate: nu alergau pe acelaşi palier direct: universitatea se împărţea în grupe de rusă şi moldovenească. Concurenţa directă apărea în altă zonă.

Exista o temă foarte durută: prestigiul limbii. Dar aici e o discuţie ceva mai complicată şi lungă. Am un capitol separat.

Deci elita rusească şi moldovenească din Chişinău îşi trimitea copiii în două şcoli: două moldovenşeşti şi două ruseşti. Nu o să o numesc pe a doua.

Ce urma? Aveam şcolile „medii” de cartier: unele mai bune, altele mai slabe. Variau dar nu atît de mult. Şi nici între elită şi medie nu era o difernţă prea mare. Spune unul care a trecut prin ele.

Diferenţierile aici erau date de altă situaţie. Nu de bani ci de poziţie şi prestigiu. Da, în comunism exista „lupta de clasă”. Revin.

Şcolile moldoveneşti şi şcolile ruseşti funcţionau în mare după acelaşi calapod. Şi fireşte, existau cele proaste, cu faimă de „băieţi răi”. Nu se poate fără. Fără „băieţi&fete” răi „cei buni” nu ar face două kopeici.

Mai existau o categorie: şcolile mixte moldo-ruse. Astea erau cel mai mare dezastru. Cel mai idiot experiment pedagogic sovietic: catastrofă. Operaţia reuşită, pacientul mort: ideea bună, rezultatul catastrofal. Ce bătăi şi umilinţe erau aici e greu de imaginat. Pentru acest domeniu am un capitol aparte pentru că e cu umilinţă şi ruşine care lasă urme grele. Aici toată lumea vorbea ruseşte. Şi la şcolile tehnice tot ruseşte se vorbea. Chiar dacă la lecţii se răspundea în moldoveneşte, copiii între ei vorbeau în rusă. Acolo se lăsa cu traume grele.

Existau şcolile numite „tehnicum” – un soi de şcoli profesionale medii, între SPTU/GPTU şi universitate. Astea se considerau şcoli bune. Aveau un statut bun.

Şi aveam aceste GPTU/SPTU – numite de noi ucilişce – şcoli profesionale tehnice care pregăteau de toate pe o perioadă de 3 ani: de la sudori şi lăcătuşi, la constructori şi electricieni. Copii pentru fabrici, uzine şi şantiere. Muncitori cu o meserie specială.

Mai existau şi pentru „mîini curate” astfel de şcoli: soră medicală, contabil, vînzător, bucătar, pedagog, agronom. Asta intra tot la ucilişce.

Mai exista şi pentru „clasa creativă” aceste ucilişce: dansator, pictor, muzicant, actor. Da, da: ţara sovietelor avea nevoie şi de aceşti specialişti fără studii superioare dar pregătiţi în arte. Ei umpleau casele de cultură şi kolhoazele, fabricile şi zinele care aveau departamente artistice.

Da, exista pictorul fabricii, uzinei sau kolhozului: atunci Agenţiile de Publicitate erau Agenţii de Propagandă – propagau idei, nu marfă. Totul se făcea manual, pictat nu printat: ready made. Am o grămadă de prieteni în acest sector. E o poveste separată.

Şcolile profesional-tehnice tip GPTU erau cotate foarte jos în ierarhia prestigiului. Aici erau regi gopnicii – baieţii din cartierele muncitoreşti. Despre aceste şcoli se spunea că sunt fabrica de puşcăriaşi şi bandiţi.

Dar aici copiii primeau o meserie gratuit, primeau un cămin gratuit şi transport gratuit. Atenţie, copiii de aici aveau bursă: nu mare dar rezonabilă pentru categoria de cheltuieli de atunci. Pentru copiii din sate şi cei din familii sărace era şansa lor spre oraş, job, apartament: era cel mai la îndemînă ascensor social. Adică familia fără venituri îşi externaliza cheltuielile statului: de la 15 ani prelua totul statul. Sunt mai greu de înţeles azi mecanismele acestea. Dar pentru familiile mari din sate cu mulţi copii asta era o şansă imensă. Dar riscuri existau destule. GPTU era un mediu complicat în anii 80.

Prima problemă imensă cu care m-am confruntat aici? Problema cea mare era cum îţi ridicai banii, bursa şi cum îi protejezi. De ce? Pentru că faimoşii gopnici, aceşti şefi de trib local, destul de violenţi, dar cu reguli clare, te obligau să te „împarţi”. Cînd îţi ridicai bursa trebuia să dai o parte din bani acestor băieţi. Totul depindea în ce grup erai tu, ce prestigiu aveai, cine te proteja sau dacă erai pe cont propriu. Adică exista violenţă dar una reglementată.

La prima bursă primeai la pachet şi o lecţie fundamentală de politică: una foarte directă, violentă şi fără mare marjă de negociere. Însă după prima bursă împărţită înţelegeai că e nevoie „de bandă”, de alianţe, de poziţionare dacă vrei să mănînci ceva mai bine şi să nu umbli cu faţa spartă. Viaţa îţi este oferită o singură dată pentru a nu muri prost. Violenţa de aici te învăţa repede cum e construită viaţa şi că nu totul merge după Marx.

Însă cum spunea Vovan, gopnikul şef al şcolii nostre, protectorul meu: Vasea, noi nu furăm, noi suntem doar pentru justiţie socială. Era singurul care citea în bandă, dar pe ascuns: nu era prstigioasă acolo lectura. Eu îl aprovizionam. Dar mă respectau pentru că citesc. Mă mai puneau să le povestesc ce citesc.

Ultima. Felul în care erau stratificate şi ierarhizate şcolile ne arată foarte clar că „lupta de clasă” nu dispăruse deloc în URSS. Ea doar se diminuase prin dispariţia „proprietăţii” şi prin apropierea veniturilor. Însă dacă avem răbdare să facem o analiză a provenienţei copiilor din SPTU-ul de la Ciocana dar şi a copiilor şcolii de elită numărul 1 din centrul Chişinăului putem vedea simplu o ierarhizare pe straturi sociale clare. Ştiţi cîţi copii de muncitori erau în şcoala numărul 1? Dar cîţi copii din clasa de mijloc erau la SPTU? Nu avem studii pe acest sector doar că eu sunt privilegiat: am învăţat în toate şi vă pot spune cu o acurateţe destul de mare. Ştiu şi cum se făcea ierarhizarea în interior. Nu vă spun acum ci la toamnă.

Ce pot spune e că proporţiile se păstrează aproape 100%: cam cîţi copii de muncitori aveai în şcoala de elită cam tot atîţi copii din clasa de mijloc aveai în SPTU . Proporţiile se păstrau perfect.

La o distanţă de 40 de minute între cele două şcoli trăiau două lumi total rupte una de alta. Dar ruptura de atunci nu poate fi comparată cu abisul actual între grupurile sociale: la bază eram ceva mai democraţi pe atunci. Asta e uşor de dovedit statistic.

În 1988 zilnic făceam această distanţă de 40 de minute: dimineaţa cu unii, după masă cu alţii. Trăiam rupt între cele două lumi, două pături sociale care se intersectau foarte rar. Aveau obiceiuri şi valori diferite. Era o ruptură foarte greu de dus.

Aceasta va fi Istoria copiilor sălbatici Dingo: sălbăticiţi, domesticiţi şi iarăşi sălbăticiţi. Indiferent de pătura socială de care aparţineau toţi cîntam un şlagăr: Tovarăşii mei traversează viaţa în ritm de marş / Şi se opresc doar la chioşcurile cu bere.

PS. Folosesc „molodvan/că/limbă molodvenească” nu român/că/română pentru a păstra marca epocii. Nu exista cuvîntul român în limbajul nostru decît în alt sens. Mărcile limgvistice şi etnice din anii 80 e o poveste separată.

Foto din arhivele amicilor care au început să facă cataloage deja.


Donează și susține-ne acțiunile pentru bună guvernare!

Fondurile colectate susțin bătăliile pe care le ducem în justiție, administrarea aplicației Ia Statul La Întrebări, dar și programele prin care monitorizăm serviciile și instituțiile publice.


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *