Un teanc imens de hârtii îl așteaptă în fiecare zi pe Shyamlal Yadav la biroul său din redacția ziarului The Indian Express, în centrul orașului New Delhi.
Jurnalistul se așează pe scaun, începe să le cerceteze și să scoată din ele cifre pe care le completează în tabele excel. Timp de 12 ore. Din când în când, face mici pauze ca să trimită zeci de cereri de informații către autorități, care se vor întoarce cu alte grămezi de hârtii ce vor trebui cercetate.
După câteva luni, strădania asta naște o investigație care zguduie guvernul indian, face inconjurul lumii, ia o mulțime de premii și împinge mai departe gigantica răscoală anti-corupție din India.
În ultimul an, ceva miraculos s-a întâmplat în India. Protestele împotriva corupției s-au transformat într-o mișcare aproape religioasă. Zeci de milioane de oameni care ies în stradă, campanii masive în social media, guru yoghini care meditează în piața publică, împreună cu mii de adepți care fac greva foamei în semn de protest.
Combustibilul acestei mișcări e o serie de investigații jurnalistice care arată scara monstruoasă la care a ajuns corupția (un sfert dintre parlamentarii lor sunt urmăriți penal, iar economia subterană e cât jumătate din produsul intern brut).
Multe dintre dezvăluirile astea vin de la cotidianul The Indian Express, fondat în 1931, care are sloganul “Journalism of Courage”. Șeful departamentului de investigații speciale e Shyamlal Yadav, un tip de 42 de ani, zâmbitor și mustăcios, premiat prin toată lumea pentru articolele lui formidabile.
L-am întâlnit la Bruxelles, unde vorbea la o conferință despre arma lui secretă: legea liberului acces la informații. Investigațiile lui înfățișau un fel de cleptocrație, dar el vorbea cu mândrie despre puternicele valori democratice din țara sa. Încercând să lămuresc conflictul ăsta, m-am plimbat cu el o zi întreagă printre clădiri vechi. Era fascinat de cultura Europei, care are cam aceeași suprafață ca India, dar e mult mai încurcată.
Shyamlal Yadav s-a născut într-o zonă rurală din nord-estul Indiei. De mic voia să fie jurnalist, așa că s-a dus la facultate în Allahabad, un oraș de 1 milion de locuitori. Apoi, la 23 de ani, a venit la New Delhi și s-a angajat fără probleme ca jurnalist.
Presa din India e în plină explozie, datorită creșterii economice și a alfabetizării rapide (doar 75% din populație știe să citească), așa că în orașele mari poți obține un salariu de reporter occidental. Mulți jurnaliști americani au început să se mute acolo, pentru că sunt destule ziare de limbă engleză, moștenire de la coloniștii britanici. Publicațiile mari vând milioane de exemplare zilnic. La un astfel de ziar scrie Shyamlal.
“N-am studiat în engleză, am învățat-o din mers. Dar asta nu contează, în jurnalism importantă e informația. Scrisul e altceva. Poți să-ți angajezi pe cineva să-ți scrie, un profesor de literatură. Doar cu scrisul n-ai impact. Scopul unui jurnalist e informația”, spune el.
Șansa jurnaliștilor de acolo a venit în 2005, odată cu o lege a liberului acces la informații. Brusc, oricine putea să ceară documente autorităților și ele erau, teoretic, obligate să le ofere.
În România, nimeni nu dă doi bani pe legea 544. Jurnaliștii preferă să caute informațiile “pe surse”. Însă nu poți avea surse în 640 de județe, cât are India. Acolo, accesul la informații oficiale a stârnit o mică revoluție.
“Legea asta a devenit arma prin care corectăm guvernul. Nu doar jurnaliștii, ci și o mulțime de cetățeni fac asta. Un comerciant a făcut foarte multe cereri și cu ajutorul lor a reușit să schimbe legi!”
Indienii s-au prins atât de puternic de pârghia asta, încât ziarul Indian Express are un departament întreg care face investigații punând cap la cap bucățele de informații din toate colțurile țării. Doar Shyamlal a scris până acum peste 3000 de cereri. Trimite între 15 și 20 zilnic și primește tot atâtea dosare.
Așa a aflat că serviciile secrete fac 9000 de interceptări telefonice pe lună, că funcționarii s-au plimbat cu avionul pe banii statului cât până la lună și-napoi de 74 de ori, că miliardele investite în depoluarea râurilor au fost bani spălați…
Însă nu e tocmai ușor să faci astfel de investigații. Pentru un articol despre călătoriile de lux ale miniștrilor a stat patru luni, dintre care o lună și-a petrecut-o adunând kilometrii din documente, timp de 12 ore pe zi. “Eu am învățat bine matematică, mintea mea separă perfect lucrurile. Și lucrează tot timpul. Acum, mă gândesc deja la ce subiect o să lucrez pe avion.”
“Câteodată pare plictisitor, pentru că luni în șir nu publici nimic. Prietenii te întreabă – unde-ți e numele?! Dar și când dau ceva… Știi că atunci când iese o să aibă un mare impact. Asta e motivația, ținta e clară.”
Lucrurile se complică dacă iei în calcul faptul că 25 de activiști anti-corupție au fost omorâți în ultimii ani. Însă, de ceva timp, mișcarea a devenit atât de mare încât guvernul a început să se clatine și să ofere concesii peste concesii. Miza e o instituție care să prindă și să judece corupții fără avizul politicienilor, ghidându-se după ponturi din societatea civilă.
India e pe locul 95 în lume în clasamentul Transparency International al percepției corupției, cu 20 de locuri sub România. Motivele din care a ajuns în situația asta sunt similare cu ale noastre: până în anii 90, au avut o economie total controlată de stat, iar corupția a înflorit tocmai din nevoia pentru o piață liberă. Acum, economia e în mare parte liberă, dar urmele sunt greu de șters.
Însă, spre deosebire de România, India are urme și mai adânci de luptă nonviolentă împotriva opresiunii. Prima solutie a fost mișcarea de independență condusă de Mahatma Gandhi. Acum, opresorul e statul corupt și tehnicile de protest folosite de oameni sunt aceleași, aduse în epoca modernă.
O posibila explicatie a cvasiabsentei jrnalismului de investigatie, detasat de politic in ro. ultimilor deceni.