(pe marginea volumului: Andrei Mihail, Ileana Szasz, Andrei Răzvan Voinea, Inventarul Bazelor Sportive și de agrement muncitorești din București, București, Studio Zona, 2025)
Unul dintre cele mai importante proiecte de sănătate publică pe care îl poate face statul român, în sens de prevenție, este deschiderea accesului general și gratuit pentru cetățeni, mai ales copii și tineri, la mișcare, la sport de masă și agrement.
Potrivit unor date mai vechi, din 2016, din Strategia Națională pentru Sport și Tineret în România (2016-2032), 75% din infrastructura din sistemul național și local de educație fizică și sport este la nivelul anilor 1980. Doar 12% dintre respondenți români, potrivit eurobarometrului pe sport al UE, sunt total de acord cu existența oportunităților de desfășurare a activităților fizice în comunitate/la nivel local și 34% sunt parțial de acord. Scorul e cu 28 de procente
sub media de la nivelul Uniunii Europene. Din totalul respondenților, 43% dintre români (total de acord 12% și parțial de acord 31%) cred că li se oferă suficiente oportunități din partea cluburilor sportive și a furnizorilor locali, mult sub media UE de 73%”. 58% din populația țării e supraponderală. Timpul mediu la ecran al românilor depășește 6 ore, peste media europeană, activitate sedentară care predispune la boli cardiace și probleme de sănătate mintală.
De aceea, demersul celor trei cercetători de la Centrul de Studii Sportul Est-European, Andrei Mihail, Ileana Szasz și Andrei Răzvan, concretizat într-un studiu solid, de 535 pagini, despre bazele sportive de cartier din capitală trebuie văzut deopotrivă ca revendicare a spațiului public, dar mai ales ca apel la sănătate prin prevenție. Studiul merită replicat în cât mai multe localități din țară.
„Inventarul bazelor sportive și de agrement muncitorești din București” conține o dare de seamă prin descrieri succinte a stării bazelor sportive, acte, fotografii, hărți și mărturii de epocă despre munca patriotică legată de realizarea lor.
Bazele sportive și de agrement muncitorești trebuie văzute drept un proiect de proporții de bunuri comune, în bună parte abandonat. Din 130 baze sportive din București, 107 sunt cercetate, iar studiul arată că mai bine de jumătate nu sunt folosite: 45 funcționale, adică 43%, 38 abandonate – 36%, 23 dispărute, adică 22%.
Studiul conține și propuneri de reglementări clare, atât la introducere, dar și la finalul volumului, mai ales un apel la
respectarea legii, adică desființarea unei baze sportive trebuie să conducă la crearea altei baze sportive. Doar după construirea altei baze, primăria poate dezafecta o bază existentă. Însă, Guvernul nu a intervenit pentru ca legea să fie aplicată.
Un foarte util memoriu este realizat de avocatele Oana Anghel și Oana Poenaru despre „Protejarea bazelor sportive”, unde mai multe legi și practici judiciare sunt analizate, după care vin propuneri de îmbunătățiri legislative. Există o confuzie legislativă intenționată, arată cele două avocate, toate spațiile verzi sunt trecute în cartea funciară drept curți construcții, inclusiv bazele sportive, de unde unele instanțe sau autorități cred că sunt exceptate de la legea spațiilor verzi și că se poate construi pe aceste terenuri.
Studiul cere câteva reglementări clare: alocarea unui procent anual de la minister pentru întreținerea bazelor sportive, sancțiuni drastice pentru schimbarea destinației bazelor sportive, evidența la nivel local și central a bazelor sportive.
Inventarul conține destule nuanțe, care merită aprofundate de alte cercetări: de pildă, departe de tonul triumfalist al propagandei comuniste, sunt extrase mărturii din presa epocii cu privire la distrugeri de baze, care se întâmplă și înainte de 1989, fără a fi construite baze noi, cum prevedea legea. Unele baze sunt lăsate de izbeliște și în perioada comunistă, nu doar acum, după cum arată „raidurile” și anchetele presei din perioada comunistă.
Ziarele de epocă arată amplitudinea sportului de masă înainte de 1989, prin competiții ca Daciada sau Spartachiada, pe mai multe discipline, mult peste Crosul Companiilor de azi din diverse orașe. Întreprinderile din București înscriu sute, alteori mii de muncitori, la competiții amicale.
Articolele de după 1989 evidențiază mai ales baze abandonate și situații de jaf din avutul public: „statul vinde cu 450.000 $, patronul – cu 77.5 milioane de euro”, ca în cazul „tunului” Laromet, arată ziarul Jurnalul Național în 2007 (p. 133).
Alte elemente curioase reies din analiza jurnalelor de epocă: câteva baze sportive erau îmbinate cu loturi de grădinărit, pentru mai multe gusturi, ori erau decorate cu mozaicuri, picturi, ansambluri monumentale. Regimul construia și așa numita „burghezie roșie”, prin accentul pus pe tenis, un sport scump în ultimele decenii, dar mai
accesibil atunci. Unele baze erau gândite cu sală de popice, sport practic dispărut la noi, în lipsa unor spații specifice.
Bazele se construiau pe două filiere principale, prin decizie centrală la nivel de partid, „central” fiind chiar și un comitet de întreprindere, dar coroborat cu o presiune ori inițiativă „la firul ierbii” din partea angajaților. La fel se întâmpla și la parcuri, realizate peste tot prin țară prin muncă patriotică. Acum s-ar spune prin implicare civică, dar scara inițiativelor în trecut, terenurile fiind domeniu public, era la scară de sute de ori mai mare decât CSR-ul de azi.
Analiza este diacronică și pentru că, arată autorii, comparațiile trebuie făcute nu doar cu țările din jur, ci și cu recuperarea trecutului, în sens literal, fără nostalgie, re-apropriind spațiile și investind în ele.
Un aspect pe care îl subliniază autorii e că bazele erau gândite verzi, cu jumătate din suprafața lor umbrită de aliniamente de copaci, valabil, desigur, și pentru noile baze sportive, puține câte se construiesc. „Totul era calm, nu erau mașini, nici poluare” (p. 527), vine o mărturie despre calitatea timpului liber petrecut în astfel de locuri.
Deloc surprinzător, volumul se încheie cu o privire spre viitor, cu propuneri schițate de arhitectul Marius Vasile pentru două baze sportive: Girueta și Metalul. Asta pentru că îndemnul autorilor e adresat nu doar cercetătorilor, ori amatorilor de sport, e cum pot fi recuperate și îmbunătățite bazele sportive ca proiect de sănătate publică.
Cu siguranță, într-o astfel de analiză se pot regăsi locuitori din alte orașe din țară, unde un astfel de inventar lipsește.
În lipsa unei analize similare legate de Cluj, vin cu câteva amintiri despre anii de dinainte de dispariția bazelor sportive, a parcurilor ori a interzicerii accesului în curțile școlilor. Indiferent de oraș, cu toții avem astfel de amintiri la 40 plus.
Jucam baschet la „Clujana”, intram gratuit, dar de câteva decenii sala s-a desființat și s-a făcut sală de nunți. Alergam gratuit pe zgură în aceeași bază sportivă, dar pista de atletism s-a desființat. La înot, intram gratuit prin grija tatălui unui coleg de gimnaziu, lider sindical la Clujana, înainte de închidere, eram singurul în bazin și am învățat singur să trec de la bălăceală la înot în mai multe stiluri.
Parcul Sportiv, Babeș, cum îi ziceam noi, era cu intrare gratuită la terenurile de sport, aspect care s-a schimbat la
finalul anilor 90, începutul anilor 2000. În locul Parcului Tineretului, Parcul Est, cum era denumit de proiectanți, și în locul bazei sportive, s-a realizat Iulius Mall. Jucam fotbal la Ștrand Record și mergeam la baie. S-au desființat. Prețurile la noua piscină de lângă ștrandul abandonat sunt prohibitive. În Parcul Rozelor s-a concesionat jumătate din parc pentru o bază privată fără a se respecta contractul care prevede două terenuri gratuite și jumătate de preț
pentru studenți, în altă parte a parcului, s-a construit ansamblu imobiliar. Baza Farmec a fost concesionată mai bine de trei decenii, în loc să fie oferită pentru acces general și gratuit copiilor și rezidenților. La fel și Club Transilvania, cât Parcul Feroviarilor, peste 5 hectare, este concesionat în continuare de statul român.
Și am putea oferi multe alte exemple negative, dar merită celebrat, în linia studiului, și ce se poate face în viitorul apropiat. Spre exemplu, Parcul Feroviarilor am reușit să-l recuperăm prin proteste și sesizări de la transformarea într-o bază sportivă privată, doar pentru sportivii unui singur club, plus hotel construit pe spațiu verde. La fel, prin petiții de peste 3.500 de semnatari, am reușit să convingem autoritățile să investească La Terenuri. Iar la Baza Gheorgheni să se intre gratuit, când încă era neclar dacă terenurile vor fi închiriate.
Deci, se poate interveni și într-o direcție pozitivă, eforturile să fie mai concertate.
Direcția pe care o dă studiul, chiar dacă ambiția, aparent, este de inventar, e clară: amenajarea a cât mai multe bază sportive în fiecare cartier. Amenajare care nu trebuie limitată la București, Cluj, ori alte orașe mari, ci în toată țara ca proiect de sănătate publică.
Curțile școlilor pot fi modernizate și înverzite peste tot în România și gândite cu acces general și gratuit după ore, în paralel cu deschiderea unei baze sportive în fiecare cartier. În cazul în care spațiul lipsește pentru o nouă bază sportivă, curtea școlii poate să devină bază sportivă și centru comunitar, mai ales că există și legislația națională dar și locală care potențează deschiderea curților, dar, din nou, ca în cazul legii sportului, nu se aplică.
Ce merită realizat pe viitor este o convergență a demersurilor asociative atât la nivel local, dar și la nivel central pentru ca amenajarea de baze sportive ca metodă de sănătate prin prevenție să intre pe agenda publică. Fără o coagulare cetățenească de jos în sus, fără o minimă presiune publică, e puțin probabil ca strategiile guvernamentale sau bunele intenții răzlețe să se concretizeze în eforturi publice de anvergură care să însănătoșească cetățenii țării.
Studiul se poate citi și online și descărca gratuit de aici:
