Cea mai simpla cale sa aratam ca ne pasa sau nu de generatiile viitoare

… O reprezintă investiţia pe care statul o face în Educaţie. Guvernul României a publicat ieri „Bugetul cetăţeanului[1]”,
document prin care prezintă direcţiile în care Bugetul României va fi
direcţionat în anul 2013. Către domeniul educaţiei şi cercetării au fost
alocaţi doar 4,4 Miliarde de Euro, ceea ce reprezintă 3,14% din
Produsul Intern Brut.

Demagogia, lipsa de viziune şi strategie pe termen lung ne distrug şansele la un viitor decent în această ţară!

În prima pagină a documentului anterior menţionat se regăsesc
următoarele rânduri „Guvernul este dator să aplice disciplina
fiscal-bugetară, să corecteze inechitățile sociale și să ia măsuri care
să ducă la dezvoltare”. Sunt vorbe aruncate în vânt de către partidele
politice la fel ca tratatele asumate, promisiunile din campaniile
electorale, la fel ca promisiunile nerespectate din programele de
guvernare.

În 2008, partidele politice din România au semnat Pactul Naţional pentru Educaţie[2],
document esenţial pentru viitorul României în care era prevăzut ca 6%
din PIB-ul României să fie redirecţionat educaţiei. Alocarea acestui
procent în direcţia educaţiei nu a devenit realitate niciodată, şi nici
nu observăm că partidele aflate la guvernare ar depune eforturi în acest
sens.

Tot în „Bugetul cetăţeanului” sunt amintite două modele:
“Austeritate, Subdezvoltare, Inechitate vs Disciplină, Dezvoltare,
Echitate”, iar Guvernul susţine că alocarea actuală a fondurilor din
bugetul de stat ar conduce înspre realizarea celui de-al doilea. Însă
este la mintea cocoşului de observat că datorită investiţiei
inconsistente în domeniul educaţiei nu putem vorbi nici de ieşirea din
austeritate, nici de dezvoltare sau diminuarea inechităţilor sociale.
Discutăm despre o investiţie pe termen lung, care să accelereze ieşirea
din criza economică, care aduce beneficii atât la nivel economic cât şi
la nivel social. Astfel, alocările de fonduri în acest sector nu ar
trebui privite ca o sursă de deficit, ci ca o sursă de dezvoltare.

În ceea ce priveşte învăţământul superior din România voi aduce în
discuţie doar două aspecte care conduc la inechitate şi îngrădirea
accesului la educaţie pentru tinerii din România, deoarece nu au
posibilităţile financiare pentru a-şi acoperi costurile aferente vieţii
de student: Subvenţia cămine-cantine (care nu a mai crescut din anul
2007, cu toate că preţurile utilităţilor, TVA-ul, rata inflaţiei au
crescut semnificativ[3]).
În acest an, majoritatea universităţilor din România au crescut regia
de cămin, dar şi numărul de locuri insuficiente de cazare a studenţilor (2006-2011 numărul de locuri în cămine a crescut cu doar 4,3%, în ciuda deficitului major de locuri existent[4]),
iar subvenţia individuală de cazare a rămas în continuare un drept de
care studenţii nu beneficiază în mod real deoarece Ministerul încă amână
adoptarea unei metodologii care să o facă cu adevărat accesibilă
studenţilor. Pentru ca, în acest caz, ar trebui alocaţi prea mulţi bani
în această direcţie. Vorbim despre promisiuni şi programe de guvernare.
În programul de guvernare 2013 este specificat negru pe alb – „accesul liber şi egal la educaţie şi la sănătate şi care să asigure cetăţenilor români o viaţă demnă”.[5] Prin ce mijloace vor asigura asta numai Dumnezeu ştie, deoarece cifrele arată exact opusul.

Ne ducem de râpă! Ştiu că nu este o expresie tocmai academică, însă
aceasta e singura care mi-a venit în minte când am dat peste o serie de
documente, care m-au făcut să conştientizez cât de întuneric e în gaura
în care am fost aruncaţi.

În 2008 acesta era discursul ANOSR cu privire la finanţarea
educaţiei: “În prezent, finanţarea învăţământului românesc reprezintă un
procent de 5% din PIB, ceea ce nu poate oferi o dezvoltare liniară,
continuă şi stabilă a educaţiei, ci probabil doar o acoperire a
costurilor. Finanţarea învăţământul ar trebui să fie pe măsura
obiectivului asumat. Dacă învăţământul este considerat un bun public,
prioritar, finanţarea acestuia ar trebui să fie de minim 6% în anul
următor şi să crească treptat către 7-8%”[6].
Azi, 5 ani mai târziu, din cauza inconştienţei celor care ne guvernează
ne uităm inconştienţi cum educaţia a regresat într-un mod de-a dreptul
îngrozitor, iar noi nu putem decât să strigăm neputincioşi de pe margini
cum toate şansele noastre sunt călcate în picioare, deoarece nu suntem
văzuţi ca o investiţie profitabilă.

Dacă ne uităm mai către alte state, conform datelor publicate în
studiile OECD (pentru anul 2012), o să ne apuce şi mai tare panica. Iată
procentele din PIB investite în educaţie: Islanda 8,1%, Korea 8%,
Danemarca 7,9 %, Noua Zeelanda 7,4%, iar cel mai putin Slovacia 4,7%,
Cehia 4,8%, Italia 4,9%. România noastră….3,14, că e criză şi n-are de
unde. Că toţi banii sunt prin buzunare latifundiarilor care ne-au furat
şansele la un viitor în această ţară.

Şi mai trist e că am rămas singuri, studenţii şi elevii[7],
în lupta pentru o educaţie finanţată corespunzător. Suntem singurii
care în această toamnă am avut curajul să cerem ca educaţia să fie
tratată ca prioritate naţională[8].
În rest tăcere. De parcă toată lumea ar fi mulţumită sau resemnată de
faptul că România aruncă, an de an, pumni de pământ. Îngropând viitorul
ţării în gaura în care a fost afundat din cauza lipsei de
responsabilitate şi viziune cu care clasa politică a tratat Educaţia în
ultimii 23 de ani.

Note: