Un oficial străin spunea cândva că nu înțelege cum o țară care are un potențial agricol cu care poate hrăni 80 de milioane de oameni nu reușește să hrănească nici 20 de milioane. Referirea directă era la importurile de alimente ale României.
Despre agricultura românească s-au spus multe, s-a spus inclusiv faptul că ar fi fost grânarul Europei în perioada interbelică, lucru cel puțin inexact, dar surpriza momentului vine acum din altă parte… Anul agricol foarte bun a contribuit doar indirect la creșterea economică din 2013.
Cei de la Ziarul Financiar au sesizat faptul că industria alimentară a avut o creștere neașteptată și că, în final, contribuția acesteia în economie este mai mare decât cea a industriei auto. Impresionant, nimic de zis, atâta doar că, în vreme ce industria auto a crescut fabricând modele ceva mai scumpe, în industria alimentară valoarea adăugată a venit mai ales din ieftinirea produselor agricole.
E un pas înainte, unul chiar serios, deși vă spuneam și cu altă ocazie, politicienii români se chinuie de 150 de ani să înțeleagă unde a greșit Cuza cu Reforma Agrară și de ce retrocedările de după 1990 au avut fix același efect economic – păstrarea agriculturii într-o zonă ineficientă, fără valoare adăugată și fără profit.
În mod absolut ciudat, perioada în care agricultura românească s-a apropiat – e drept, mai mult teoretic – de o agricultură modernă, a fost cea comunistă. Nu, nu cred în cooperativele de producție în care toată lumea fura de rupea, dar forma de organizare, imperfectă așa cum era, permitea industrializarea unei părți mai mari din producția agricolă.
Altfel spus, decât să faci opt milioane de tone de grâu pe an pe care să le dai, chiar și la export, la prețuri foarte mici, mai bine faci patru la intern, dar le faci nu făină, ci macaroane; mai bine faci, de restul, furaje și le faci nu carne, ci salam, că e mult mai scump, e mai complex… Iar complexitatea aduce bunăstare.
V-am făcut toată această explicație pentru că am auzit că Ponta vrea să reducă TVA-ul la legume și la fructe… Bună idee… Lumea se va bucura, iar Ponta va culege laurii anului electroal.
Dar cum ar fi să gândim aceste măsuri la pachet cu altele de sprijinire a industrializării producătorului agricol? Nici nu ar fi greu… totul e să mai gândim România și altfel decât prin prisma ciclurilor electorale…
Altfel, degeaba face industria alimentară valoare adăugată cât două uzine de autoturisme, dacă în spatele ei sunt cinci milioane de țărani care trăiesc fix ca pe vremea lui Cuza.
mihai g:
ca la CAP-uri ”toata lumea fura de rupea” e un mit exagerat; de fapt, ”productivitatea” cooperativelor se baza pe sclavie, prin mega-supra-impozitarea taranilor cooperatori: acestia primeau 2-300 de lei/luna (in cele cateva luni de munci agricole) si aproximativ 10% din productie (in natura) ; de ”furat” nu se ”fura” mai mult de 5% (cel putin nu de catre tarani) – asa se ajungea la o impozitare reala a muncii taranilor de aproape 85-90% – pai cum sa nu fie ”productiva” o asemenea afacere!
altfel, da, industrializarea productiei din agricultura ar fi o super-afacere (noi locuri de munca, taxare/impozitare etc.) ; iar ideea e sa impozitezi productia (pe tot lantul de la vanzarea bruta pana la prelucrare si vanzare de produs finit, si nu terenul agricol) ; ma rog, si in cazul industrializarii sunt necesare nuante: comasarea sa se faca prin asociatii de proprietari (nu prin cumpararea de un ”investitor” strain care va mecaniza – lasand fara surse de venit sute de tarani in fiecare sat/comuna -, care va chimiza si epuiza pamantul in timp scurt – ca sa-si scoata cat mai repede ”investitia” -, si care, in cele din urma, va externaliza cea mai mare parte a profitului), fabricile de semi-preparare si preparare sa-si pastreze, de asemenea, caracterul local, dublate de facilitati pt. patrunderea produselor pe piata (cum ar fi obligativitatea marketurilor sa aiba la vanzare produse alimentare autohtone intr-un anumit procent 30%, 40%, 50% – se poate discuta -; inchiderea super-marketurilor la sfarsit de saptamana etc.) ;
sunt variante, dar lipseste viziunea si vointa politica (de fapt exista vointa politica, dar intr-un sens parazitar – deloc intamplator, trei dintre ultimii ministri ai Agriculturii au fost ba reprezentanti ai Monsanto, ba a unui mare latifundiar) si nu exista nici presiune publica suficienta pe aceasta problema