ANALIZĂ: Uniunea Europeană nu susține eliminarea prescripției infracțiunilor de corupție. Și de ce are dreptate

Pe final de an, prescripția faptelor de corupție a devenit unul dintre cele mai aprinse subiecte din dezbaterea publică românească. Documentare despre justiție, cazuri notorii închise prin împlinirea termenului și reacții emoționale legitime au alimentat un curent periculos, și anume că prescripția ar trebui eliminată complet, pentru ca “marii corupți să nu mai scape”.

Cu această ocazie, merită să ne uităm către Comisia Europeană, care a prezentat propunerea de Directivă anticorupție a Uniunii Europene și, departe de a propune eliminarea prescripției, o tratează ca pe o instituție necesară a statului de drept și o întărește prin termene minime ridicate. Mesajul de la Bruxelles e clar: problema nu este existența prescripției, ci modul în care aceasta este reglementată și aplicată.

Articolul 21: Termenele de prescripție pentru infracțiuni – Acest articol stabilește dispoziții privind termenele de prescripție pentru a le oferi autorităților competente un termen suficient pentru investigarea, urmărirea penală și judecarea infracțiunilor care fac obiectul prezentei propuneri, precum și pentru aplicarea sancțiunilor relevante. Prezenta propunere stabilește un termen minim de prescripție între opt și cincisprezece ani, în funcție de gravitatea infracțiunii. – articol din Directiva privind combaterea corupției, propusă de Comisia Europeană

Textul directivei prevede, pentru infracțiunile de corupție cele mai grave, termene minime de prescripție de până la cincisprezece ani, iar pentru celelalte fapte, termene de opt sau zece ani, în funcție de gravitate. Sunt stabilite inclusiv termene minime pentru prescripția executării pedepsei, tocmai pentru a evita situațiile în care o condamnare definitivă rămâne fără efect. Comisia Europeană pornește de la realitatea că dosarele de corupție sunt complexe, dificil de investigat și adesea descoperite târziu, dar ajunge la concluzia opusă celei vehiculate zilele astea în dezbaterea românească și în Piața Victoriei. Soluția nu este abolirea prescripției, ci existența unor termene clare, suficient de lungi și previzibile.

sursa: Comisia Europeană, Propunerea de Directivă privind combaterea corupției

Reformă pe fond emoțional sau bazată pe date?

Cu atât mai surprinzător este contrastul cu discuția din România, unde apelurile la eliminarea prescripției s-au construit aproape exclusiv pe baza unor cazuri punctuale, intens mediatizate. Ele au avut un impact emoțional puternic pentru că au fost prezentate pe o muzică gravă, dramatică, dar nu au fost însoțite de o analiză a dimensiunii reale a fenomenului. Câte din câte? Care este rata prescripției în dosarele penale de la Curtea de Apel București? Dar din România? Ajunge să vedem 3, 4, 5, 10, 15 cazuri și să spunem că așa funcționează justiția penală? Justiție penală care, să ne înțelegem, e vreo 10% din întreaga justiție care se întâmplă în România celor peste 3 milioane de dosare anuale. Rareori s-au invocat date statistice, iar atunci când au lipsit, s-a umplut golul cu concluzii radicale și cred că putem mai mult de-atât după două reforme ale justiției în mai puțin de 8 ani. Iar dacă ne apucăm de a treia într-un timp atât de scurt, să știm în primul rând dacă e nevoie de ea și de la ce date plecăm.

Date oficiale există, ce să vezi, însă au lipsit din dezbaterea publică și pentru că sunt prezentate fără talent ori nepublicate la timp. Corpul magistraților are o mare problemă cu felul în care comunică în special date, rapoarte și evidențe pentru public, iar asta trebuie să se schimbe dacă oamenii din justiție vor să se bucure de încrederea publicului și totodată să nu fie încălecați de celelalte două puteri politice, cea executivă și cea legislativă.

Potrivit Raportului de activitate al Ministerului Public pe anul 2024, 17,1% dintre cauzele soluționate pe fond au fost soluționate după împlinirea termenului de prescripție, în scădere față de 19,5% în 2023. Parchetul General arată că fenomenul este determinat în principal de efectele deciziilor Curții Constituționale privind întreruperea prescripției, nu de un cadru normativ care ar favoriza impunitatea în zona infracțiunilor de corupție. Privind către DNA, aplicarea deciziilor CCR privind întreruperea cursului prescripției a continuat să producă efecte semnificative în practica judiciară în anul 2024, instanțele pronunțând 104 hotărâri definitive de încetare a procesului penal față de 328 de inculpați, dintre care 307 ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, însă cu o scădere de 15,66% față de anul precedent.

ÎCCJ nu furnizează cifre agregate în raportul din 2024 privind prescripția la nivelul tuturor instanțelor, lucru pe care de altfel l-am reclamat la consultarea care a avut loc la Curtea Supremă la începutul lunii decembrie. De altfel, în cadrul dezbaterii au fost prezentate și câteva tipologii de spețe care încarcă, pe bună dreptate, inutil instanțele și am propus ca aceste categorii de dosare să fie publicate cu date, ca să știm exact unde se blochează sistemul și cum putem pune presiune publică astfel încât lucrurile să se repare pe cale legislativă. Trebuie să avem date deschise despre dosare, instanțe și încărcătura lor, preferabil cât mai granularizate, dacă vrem să rezolvăm problemele din justiție. Plus că datele deschise din justiție ar ajuta și la politici publice naționale sau locale, de la anticorupție și mediu, la muncă, sănătate publică și economie, pentru că arată unde legea nu funcționează în practică și unde sunt necesare intervenții legislative sau administrative.

Parlamentul face, justiția trage

Cifrele sunt relevante, dar ele nu spun povestea completă. Ele nu arată că prescripția, ca instituție juridică, este defectuoasă în sine. Arată, în schimb, un eșec prelungit al statului român de a reacționa legislativ la timp, lucru pe care în dezbaterea actuală nu l-am auzit, observând inclusiv foști și actuali membri ai comisiilor juridice parlamentare dând lecții despre justiție la televizor, ocupați fiind cu legi parcă date cu dedicație. În 2018, CCR a constatat neconstituționalitatea mecanismului de întrerupere a prescripției. Parlamentul nu a intervenit ani la rând pentru a corecta Codul penal. În acest vid normativ, mii de dosare au fost afectate de incertitudine juridică. Abia în 2022 Guvernul a intervenit prin ordonanță de urgență (discutabilă și treaba asta), iar ulterior Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat aplicarea legii penale mai favorabile pentru perioada anterioară.

Așadar, prescripția a “explodat” nu pentru că ar fi fost prea generoasă, ci pentru că statul, prin puterea legislativă, deci prin politicieni, a lăsat-o nefuncțională. Aceiași politicieni care acum sunt prezentați ca posibili salvatori după ce ei au suflat în focul prescripției ani de zile. Și mai e un lucru: când un dosar praf pe probe și aproape de prescripție ajunge în brațele tale, parcă ai face orice să scapi de el ca să nu fii arătat cu degetul de justiția populară și în același timp să dormi liniștit că nu ai făcut o nedreptate.

Privind comparativ, România nu este o excepție prin faptul că menține prescripția. Toate statele europene o fac. Diferențele apar în stabilitatea și claritatea reglementării. Majoritatea statelor UE prevăd termene lungi pentru faptele grave de corupție, iar organismele internaționale, de la ONU și OCDE până la Comisia de la Veneția, sunt consecvente în mesajul lor: termenele trebuie să fie suficiente pentru investigare, dar existența prescripției este o garanție fundamentală a securității juridice și a dreptului la un proces echitabil. 

Imprescriptibilitatea faptelor de corupție este o soluție rară la nivel internațional și apare în principal în câteva state din America Latină, precum Bolivia sau Ecuador, caracterizate de instituții slabe și justiție politizată, fără ca această opțiune legislativă să fi produs rezultate măsurabile în reducerea corupției, aceste state situându-se constant la niveluri scăzute în clasamentele internaționale privind integritatea.

Eliminarea prescripției ar produce efecte contrare celor dorite. Ar slăbi drepturile fundamentale, ar încuraja tergiversarea instituțională și ar crea iluzia unei soluții simple la o problemă structurală. Apropo de asta, cum bine scrie aici o tânără avocată și doctorandă în drept, statul are un interes direct în închiderea litigiilor și ordinea juridică nu se poate menține pe fundalul unor conflicte nelimitate temporal. În plus eliminarea prescripției, ar avea un impact aproape exclusiv pentru viitor, întrucât principiul neretroactivității legii penale nu permite redeschiderea dosarelor deja prescrise. Marea frustrare publică ar rămâne, iar statul de drept ar fi și mai fragil.

Propunerea de Directivă anticorupție a Uniunii Europene oferă, de fapt, o lecție utilă pentru România. Nu ne spune să renunțăm la prescripție, ci să o reglementăm inteligent, cu termene lungi, clare și aplicabile, și să ne asigurăm că instituțiile funcționează în intervalul de timp pe care legea îl acordă. Problema reală nu este că faptele de corupție se prescriu, ci că statul român, prea des, nu reușește să le detecteze, investigheze și judece la timp. Așadar, încă o dată, și să le cerceteze și să le trimită în judecată la timp, nu în buza prescripției, cum s-a întâmplat cu multe dintre cazurile de corupție din perioada protocoalelor.

Pe aceeași temă: 

Ofertantul unic – semnul clar al favoritismului în achizițiile publice. România în regres, conform raportului BridgeGap