Alina Mungiu-Pippidi: Dar dacă desființăm alegerea directă a președintelui?

Sunt mai bine de douăzeci de ani de când am scris că semi-prezidențialismul României (ca și al Coreei de Sud, care are o democrație de o vârstă similară și deci probleme similare cu noi) e cea mai proastă instituție politică a noastră.

Ce face semi-prezidențialismul (și a făcut în trecut):

Unu: votanții aleg direct pe șeful statului, cu atribuții doar în domeniul externelor și securității. Poporul alege președintele pentru calități și promisiuni care nu au prea mult de a face cu funcția prezidențială, ci cu cea guvernamentală, și are așteptări de la el care nu pot fi satisfăcute.

Doi: personalizează astfel o instituție a statului, cu avantajul de a mobiliza mai mulți votanți, și dezavantajul că atribuțiile sunt limitate și destul de diferite de ce se discută de obicei în campanie. Creează astfel stimulente pentru populism, pentru că în timp ce partidul are program și o ideologie, președintele trebuie doar să apeleze la încredere și speranță, votanții cumpără doar personalitatea lui.

Trei: președintele desemnează primul ministru, o putere semnificativă având în vedere că și sub Băsescu, și sub Iohannis partidele lor au reușit să fie la guvernare în roluri dominante, uneori fără să câștige alegerile, doar pentru că președintele a manipulat astfel situația politică.

Patru: președintele participă la Consiliul European (drept câștigat de Băsescu în fața lui Ponta, deși celelalte țări, minus Franța, sunt reprezentate de șefii guvernelor), alături de alte ocazii constituționale de a interveni în activitatea guvernului (demiterea de miniștri). Creează astfel o diviziune a puterii executive în două.

Există o imensă literatură academică (Juan Linz și urmași) afirmând că prezidențialismul e cel mai periculos sistem de guvernare pentru democrație (situația unde președintele este și șeful guvernului, SUA făcea excepție, dar acum nu mai e clar), iar republica prezidențială (președintele ales de Parlament) cel mai bun. În America Latină, ca să scape de efectele negative ale prezidențialismului devastator (vezi Venezuela), în timp ce partidele nu se bucură de mare încredere, s-au limitat mandatele prezidențiale la unul ori s-au lăsat două, dar cu interdicția de a nu fi consecutive. Puținelor țări cărora le merge bine însă în America Latină nu au prezidențialism deloc (de exemplu, Uruguay).

Doar circ, fără pâine

Semi-prezidențialismul este o struțo-cămilă, care duce și atunci când președintele și primul ministru sunt din același partid la o competiție și o tensiune deloc pozitivă (Iliescu contra Năstase), iar atunci când sunt din partide diferite la potențiale conflicte majore (două suspendări ale lui Băsescu). Sau la o anihilare a primului ministru și implicit o slăbire a guvernului (vedeți Franța, unde Macron schimbă premieri pe bandă rulantă).

• La noi, poporul l-a ales pe Iliescu în 1990 cu 83% deși mințise flagrant asupra Revoluției și felului în care ajunsese președinte interimar, pe urmă încurajase pe toată lumea să se înscrie în FSN înainte să permită alte partide, căpătând astfel un avantaj necuvenit în alegeri.
• Poporul l-a ales pe Traian Băsescu a doua oară, deși nepotismul lui devenise subiect național și relația cu Elena Udrea era de notorietate.
• Poporul votează pentru Călin Georgescu, care afirmă că era mai bine sub comunism, că omul nu a fost niciodată pe Lună și că virușii nu există pentru că nu pot fi văzuți fără microscop. Și decât cu vaccinuri mai bine să ne tratăm cu zăpadă.

În condițiile astea, alegerile prezidențiale la români sunt doar circ, după care nu urmează și pâine, că pâinea e la guvern, dar votanții așteaptă cozonac, nu alta.

De ce ne punem pe noi înșine în situația asta, odată la cinci ani, perturbând mersul firesc al politicii? E adevărat, sub Băsescu – primul mandat – am avut ocazia sa luptăm cu un Parlament în majoritate corupt folosind instituția prezidențială. Dar în vreme ce ne dădea satisfacție în lupta cu clasa politică, Președinția crea supra captura statului cu Udrea, Cocoș și ceilalți. Captura statului de la prezidențiale e mult mai puternică pentru că e a unui singur grup, partidele vor fi totdeauna într-o oarecare competiție, deci per total mai bine cu partidele.

Lumea spune că Iohannis a fost un președinte slab. Nu a fost slab, că a dat jos de la putere pe PSD care câștigaseră alegerile de două ori, când a căzut Ponta și când a căzut Dragnea, și pe urmă a manevrat să avem pe Ciucă și Ciolacu candidați, de nu a avut lumea pe cine vota. Chiar un președinte inactiv poate produce mare pagubă. Partidele ar fi numit candidați mai buni, că vor să câștige, numai președinții care guvernează cu SPP și SRI și SIE cred că știu mai bine, dar nu știu nimic. Monopoliștii nu sunt performanți la nimic, nici la strâns informații, darămite la prognoze electorale.

În concluzie, ca și acum 20 de ani, cred că prima modificare constituțională de luat în considerare cu un impact serios și dovedit ar fi renunțarea la alegerea directă a președintelui. Dacă o aveam acum, stăteam liniștiți, Parlamentul îl putea pune pe Pambuccian! Și azi, ca și atunci, am oferit alternativa ca șeful guvernului să fie ales direct, odată cu partidul său, iar președintele să fie ales de Parlament, astfel încât lumea să poate vota pe bune pe cine are putere asupra vieții de zi cu zi. A treia alternativă, președintele să fie și șeful guvernului, o exclud, mai toată America Latină a copiat Constituția americană, dar nu au ieșit decât prezidențialisme dezastruoase.

Și ca și atunci, o să mi se spună că propunerea nu rezolvă problema imediată. Fiecare problemă e imediată într-un anumit moment, și problema de azi nu ar exista dacă parlamentarii făceau ce i-am sfătuit acum 20 de ani.

***

Anunțul sfârșitului de an. Nicușor Dan: ”Intenționez să candidez pentru funcția de președinte al României” (VIDEO)

De ce Nicușor Dan ar fi un bun candidat la președinție

”Mor oameni…” ”Nu mă interesează!” Asta a fost replica avocatului proprietarilor care au distrus Parcul IOR. Și cum m-am ales cu o nouă amenințare cu procese (VIDEO)