“Cazul ICR” rămâne în atenţia presei. La început de an a fost anunţată lansarea filialelor teritoriale – cu statut neclar
şi puţin rezonabil pentru o instituţie care prin misiune trebuie să se preocupe
de relaţia cu exteriorul ţării şi să faciliteze legăturile şi cooperările
dintre mediul cultural din România cu cel de dincolo de graniţe – iar apoi a
început scandalul nominalizărilor pe post. La atâtea subiecte şi
evenimente nefaste, s-a ratat un moment important: cel în care Curtea
Constituţională a publicat motivaţia respingerii pretenţiei de neconstituţionalitate
înaintată de Avocatul Poporului în iunie 2012 (respinsă în iulie 2012), la 3
luni după – adică pe 3 octombrie 2012.
Importanţa motivaţiei nu este doar una a firescului de a te apleca
cap-coadă asupra unui caz, ci în primul rând aceea de a vedea cum a fost
raţionalizată din punct de vedere juridic o decizie iraţională (exclusiv
politică). Practic, s-a făcut aşa cum spun psihologii că face de cele mai multe
ori fiinţa umană: acţionăm şi apoi ne găsim motive pentru a ne asigura că
acţiunea a fost potrivită, bună, eventual chiar CEA MAI bună. Cu ce rezultate
asupra mizei mai generale a dezbaterii: utilizarea ordonanţelor de urgenţă
şi dreptul la transparenţă decizională?
Detaliile scenei:
– Avocatul Poporului nu a fost prezent la discuţie;
– au fost invitaţi să emită puncte de vedere preşedinţii celor două
Camere ale Parlamentului şi un reprezentant al Guvernului: preşedintele
Senatului a considerat ca fiind neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate
formulate de Avocatul Poporului; Preşedintele Camerei Deputaţilor a considerat
că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2012 este neconstituţională!
Curtea a considerat că intenţia Guvernulu a fost „aceea de a reacţiona
prompt pentru apărarea unui interes public” şi că măsurile “privind funcţionarea
şi organizarea Institutului Cultural Român prevăzute de ordonanţa de urgenţă
criticată au caracter de necesitate şi de urgenţă, fiind luate pentru
protejarea unui interes social şi instituţional major.”
Argumentele Curţii:
1. pentru urgenţă
Curtea a considerat că determinarea concretă a “situaţiilor
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată” aparţine Guvernului,
sub condiţia motivării urgenţei în cuprinsul ordonanţei. În plus, urgenţa se
jusitifică deoarece:
– Guvernul României şi-a asumat prin Programul de Guvernare “promovarea
unui set de măsuri, inclusiv în domeniul cultural, precum promovarea actului
cultural şi a valorilor româneşti” – deşi potrivit jurisprudenţei “ordonanţa de
urgenţă nu constituie o alternativă aflată la discreţia Guvernului, prin care
acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în
vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege, de
către Parlament, a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.”
– în cazul Institutului Cultural Român, organizarea acestuia conţinea un
viciu de neconstituţionalitate, iar în acest sens “scopul urmărit prin
adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2012 este justificat prin
dispoziţiile art. 116 din Constituţia României, care vizează structura
administraţiei publice centrale, respectiv ministerele, organizate în
subordinea Guvernului, şi alte organe de specialitate. Potrivit textului
constituţional invocat, ultimele se pot organiza în subordinea Guvernului ori a
ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome”, şi NU al
instituţiei Preşedintelui.
2. pentru respingerea “dreptului la transparenţă decizională”:
Avocatul Poporului considerase că OUG încalcă prevederea constituţională
conform căreia “Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate
publică”, susţinând că prin Ordonanţa ce priveşte ICR “sunt afectate
drepturi prevăzute de Constituţie, respectiv dreptul la transparenţă
decizională care rezultă chiar din conţinutul tuturor trăsăturilor statului
român prevăzute în art. 1 alin. (3) din Constituţia României” (mai exact:
“România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din
decembrie 1989, şi sunt garantate”) Avocatul Poporului considera că “nici
statul de drept, democratic şi social, nici demnitatea umană, nici dreptatea
care reprezintă valori supreme în statul român nu ar putea exista dacă în
conţinutul lor nu ar fi o latură de transparenţă decizională, un drept al
cetăţeanului la transparenţa decizională.”
Curtea Constituţională a fost însă de cu totul altă părere, practic
alterând fundamentul general democratic al transparenţei decizionale, prin rezumarea
sa la drepturile fundamentale electorale prevăzute în Constituţia României,
şi anume: dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei
publice locale, dreptul de vot de la vârsta de 18 ani, dreptul de a alege şi de
a fi aleşi în Parlamentul European, drepturile corelate cu modalitateaa de
alegere a Camerelor Parlamentului, respectiv modalitatea de alegere a
Preşedintelui României.
Fără a avea pretenţia de a interpreta motivaţia Curţii aşa cum ar face-o
un absolvent la Drept ce şi-ar asuma o facilitare juridică în sensul traducerii
către cetăţeni a semnificaţiilor sociale (mi-e teamă să spun “politice”, că se
va interpreta a la bălciul politic tipic) ale deciziilor instanţelor, eu văd în
această motivaţie două pericole:
1. prin considerea dreptului la transparenţă decizională drept un drept
care derivă exclusiv din drepturile electorale fundamentale se creează astfel
un precedent periculos pentru respectarea legii transparenţei decizionale,
autorităţile publice putând oricând invoca neafectarea drepturilor electorale
fundamentale pentru a justifica lipsa de informare şi consultare a cetăţenilor
în deciziile pe care le iau.
2. prin permiterea motivării urgenţei de către Guvern prin invocarea
unui argument de (ne)constituţionalitate şi a regăsirii misiunii instituţiei în
cauză a Programului de Guvernare, deşi se recunoaşte faptul că ambele puteau fi
adresate prin legi organice, date de Parlament.
Citeşte textul complet al Deciziei nr. 737 din 31.07.2012.
