România mică

Aş fi putut găsi alte adjective, mai exacte, mai penetrante. Iniţial mă gândeam să scriu în dublet, cum sunt de obicei titlurile mele: România meschină, România laşă. S-ar mai fi potrivit multe altele, din acelaşi registru. M-am gândit apoi la expresia neaoşă cu mortu’ care tace-n păpuşoi, dar ea, am simţit, are o doză de umor cu totul nepotrivită.

Mi-e greu să respir. Sunt încremenit în perplexitate (da, ştiu, e o tautologie), în revoltă şi în greaţă, pe care le simt în fiecare celulă. Încerc să mă gândesc la altceva, să mă “uit” în altă parte, dar în câteva minute doar mă sufocă vinovăţia şi panica. Îmi imaginez prietenii activişti arestaţi pentru pericolul pe care însăşi existenţa lor îl reprezintă în raport cu Puterea. Îmi imaginez rudele, vecinii, cunoscuţii ridicaţi din case pentru “vina” de a lucra într-o anumită şcoală sau într-un anumit birou sau într-un domeniu căzut în dizgraţie.

Nu-mi imaginez cifre, pentru că ele întotdeauna pot să fie făcute pierdute sub cifre mai mari. Mi-l închipui pe vecinul cu care am vorbit azi-dimineaţă, luat de-acasă şi aruncat, aproape gol, în genunchi sau aşezat cu faţa întoarsă spre perete, într-o sală de sport, aşteptând reintroducerea pedepsei cu moartea.

Sunt momente simple şi dure, în viaţă, când tot ceea ce trebuie să facă un om – sau o ţară – este să constate un adevăr simplu, evident, şi să-l rostească. Aşa cum spui, banal: afară plouă, sau astăzi e foarte frig.

România constată (eventual, în linia deja clişeizată: cu îngrijorare) o încălcare flagrantă a drepturilor omului şi declanşarea unui proces de distrugere rapidă a democraţiei în Turcia.

Atât. Nu: vedeţi că venim peste voi şi facem ordine. Nu: fundamentalismul tâmpeşte, fanatismul ucide, puterea corupe… iar puterea coruptă, necontrolată, devine criminală. Nimic atât de complicat, de interpretativ. Nu, ci: afară plouă.

O mărturie, doar, despre realitate. Un semn că nu suntem nici orbi, nici surzi, nici muţi, nici idioţi. Şi, mai ales, că nu suntem ticăloşi. Ticăloşi meschini, practicând dubla măsură din “raţiuni geostrategice”.

…

Ceea ce urmează să scriu le-ar putea părea surprinzător fanaticilor unei Românii Mari în sens teritorial, sau al politicilor de creştere a populaţiei, sau al fundamentalismelor albe, creştine şi de sânge-pur… dar am şi eu, au şi prietenii mei un fel de patriotism şi o ambiţie legată de ţara asta: să nu fie complice la oroare.

Să-i spună ororii pe nume. Mai precis, să-i fi spus pe nume… pentru că nu e exclus ca, astăzi chiar, mâine, peste câteva zile, după ce mai-marii noştri euroatlantici se vor fi trezit la realitate, să ne adăugăm şi noi vocea (neantrenată să spună ce crede, spartă, deci uşor disonantă) la corul condamnărilor.

…

Sunt momente simple şi dure în istorie când gândirea oportunistă (fie ea şi făcută la cel mai înalt nivel), calculul situaţional şi… da, o să repet odiosul cuvânt, geostrategia sunt ridiculizate şi răsturnate de politica reală. Zilele astea, un membru (vorba aceea, marcant – ca putere militară şi situare geografică, mai ales) al taberei “noastre” a înnebunit, face spume, muşcă şi se pregăteşte să ucidă, la-ntâmplare, oponenţi şi nevinovaţi deopotrivă. Când dubla noastră măsură ne expune nu doar ridicolului, ci vinovăţiei.

Mai mult decât ţările “nedemocratice”, de la care, nu-i aşa, n-am aşteptat niciodată nimic, România şi restul ţărilor occidentale vor fi vinovate pentru fiecare victimă din Turcia. Pentru că, în absenţa unei denunţări nete, fără echivoc a lucrurilor inadmisibile care se petrec de câteva zile acolo şi în trena recunoaşterii, acum câteva zile – şi ea întrucâtva firească, înainte de a şti ce avea să facă Puterea de acolo – a legitimităţii actualei conduceri, naţiunile, vocile, decidenţii noştri se găsesc în complicitate cu preşedintele turc şi regimul lui.

Nu cred în intervenţionism. Istoria ultimelor decenii ne-a arătat, cred, cu prisosinţă că valorile noastre nu se pot exporta, mai ales aşa cum am făcut-o în unele ţări în care aveam interese (ei, nu noi, ci mai-marii noştri), cu tancul şi cu bomba. Dar nu putem nici să stăm la masă cu dictatorul, să vorbim cu el prietenoşi şi prudenţi, cum se face cu nebunii inofensivi. Pentru că nebunia lui e distructivă şi criminală.

Nu vreau o Românie ‘mai mare’ decât alte ţări, n-am judecat niciodată în aceşti termeni. Vreau, dimpotrivă, o Românie care să n-aibă nevoie să se tot măsoare înainte de a se comporta firesc, democratic, în ultimă instanţă uman.

Vreau, pur şi simplu, o Românie demnă şi onestă, care spune la timp, neoprită de nimeni şi neîmpinsă de la spate, adevărul. Şi care, mai ales, se dezice explicit, net, fără ezitare şi eufemisme, de ticăloşie şi crimă

…

Sunt clipe, în istorie, şi evenimente diagnostice, capabile să pună în lumină, ca turnesolul, calitatea sau, dimpotrivă, lipsa noastră de calitate morală.

Pe acesta de acum, România l-a ratat.

Aici, sunt conştient, există riscul să credeţi că acum le dau apă la moară naţionaliştilor locali, care vor măreţie, suprematism, un soi de contrabalansare isteroid-reactivă a lipsei de coloană pe care am demonstrat-o în aceste zile. Nici gând. Naţionalist-fundamentaliştii noştri sunt din acelaşi aluat ca Erdogan. Erdogan e visul lor ud.

Ei visează o Românie Mare, şi-şi spun că dacă ea nu va exista, nimic nu-şi are rostul.

Eu, în schimb, visez o Românie ne-măsurată. (Literalmente: care să nu se tot întrebe ce dimensiuni am,  ce îmi permit eu – potrivit acestor dimensiuni – să fac?) Nu trebuie să fii uriaş sau puternic pentru a spune: afară plouă. Trebuie să fii doar onest şi să ai demnitatea ta, nu mare, nu mică, ea însăşi.

O Românie care nu face rău, şi nu este complice la rău. O Românie respectabilă, nu în sensul ‘cluburilor’ geopolitice şi al strategiilor planetare, ci al eticii noastre elementare. O Românie comportându-se coerent cu valorile pe care ea însăşi le asumă.

Paradoxal, deşi România asta e mult mai uşor de realizat decât România suprematiştilor, zilele astea pare că nici măcar de edificarea ei nu suntem capabili.