Hai să-nviem! (Dacian, ghici ghicitoarea mea.)

Sunt creştin. Am aşteptat cu înfrigurare Învierea, ca toţi creştinii; am fost aseară la slujbă, cu multă, foarte multă lume, şi m-am simţit minunat. Fericit, re-încrezător, umplut de speranţă.

Asta chiar dacă într-un ungher foarte mic al minţii aveam ceva un pic iritant, una din acele umbre care n-ar trebui să te afecteze, dar de la care e greu să-ţi iei gândul.

Cu doar câteva ore înainte de Înviere, într-o postare adresată – foarte puţin subtil – protestatarilor din “cazul” Vlad Alexandrescu, domnul Prim-Ministru al României scrisese aşa: “Doresc tuturor să găsească înţelepciunea de a respecta Sărbătorile de Paşti.” (Asta de-a dreptul între două fraze dedicate situaţiei de la Ministerul Culturii).

Ei bine: mai întâi, nu-mi plac prezumţiile de vinovăţie; găsesc insinuarea că aş face parte dintr-o gaşcă de scandalagii anticreştini (mai ales în situaţia actuală, când e vorba de oameni din/ de cultură) extrem de jignitoare.

Mai apoi, această intervenţie passive-aggresive (de om nu doar stresat, ci de-a dreptul prostit de stresul său) mi-a amintit, fără să vreau, lucruri extrem de triste: nişte Ceauşeşti strigând mulţimii, de la balcon, să “stea la locul ei”, nişte campanii electorale iliesciene sub lozinca “un preşedinte pentru liniştea dumneavoastră”… şi alte alea, toate pe acelaşi calapod.

Pe Dumnezeu, însă, nu l-am mai văzut scos aşa, ca un iepure (tras de urechi) din joben şi folosit pe post de jandarm. (Sau mă rog, l-am văzut la Descartes, în teza veracităţii divine, dar aia e altă mâncare de peşte.) Mi l-am şi imaginat pe Cioloş scuipându-ne, de sus, în cap şi strigându-ne, între două flegme, că sunt Paştile şi n-avem ce-i face.

Ce-o fi în capul unui (Prim-)Ministru care amestecă în aceeaşi postare Învierea şi demisia/ demiterea unui om de cultură, nu ştiu şi nici nu prea vreau să aflu. Cum, însă, mă îndeletnicesc de mulţi ani (inclusiv prin meserie) cu cuvintele şi discursul, pot observa, fără să mă tem că greşesc, pe de o parte că o astfel de maioneză (“Îl demit. Cos’ Jesus he loves me and he knows I’m right.”) n-are cum să nu se taie, pe de altă parte că ideea de a o găti/ a ne-o servi semnalează o derivă gravă.

…

Sub raport strict uman (că tot suntem în plină sărbătoare creştină), cred că l-aş putea înţelege pe Cioloş. Presiunile sistemului (aş putea spune: ale establishment-ului de corupţie politică) asupra domniei-sale trebuie să fie pur şi simplu infernale. Şi nebeneficiind nici măcar de legitimitatea (nemeritată, dar câştigată prin vot, fie el şi negativ, a) preşedintelui Iohannis, omul s-o fi simţind şi singur, îndeaproape-înconjurat de duşmani, şi relativ neputincios, şi – probabil, mai mult ca orice – obosit.

Sub raport ‘cetăţenesc’, însă, mă simt obligat să taxez chiar şi… oboseala cuiva de care depinde direct soarta întregii ţări şi, indirect, a noastră – a fiecăruia.

Sub raport cetăţenesc, mă văd nevoit să reiau aici următoarele observaţii: Plagiatorul Tobă rămâne. “Vicele” Dâncu prosperă, comportându-se de parcă el ar conduce de fapt Guvernul. Curaj, vechi şi probabil actual lacheu al Abramburicii, distruge tot ce-a mai rămas în educaţie. Secretarul de stat Arafat se ţine în continuare, la luni de zile după rateurile şi mai ales minciunile din cazul “Colectiv”, cu ghearele şi dinţii de scaun. Ministrul Cadariu, după dezvăluirea unor afaceri odioase din Sănătate, încearcă să pună batista pe ţambal.

Toţi, cu alte cuvinte, sunt bine-mersi. Singurul de neiertat, singurul pe care Dacian Cioloş a anunţat că-l va demite e Vlad Alexandrescu – un ministru despre ale cărui merite au scris mulţi, bine şi convingător (ultimul text, excelent, al lui Andrei Pleşu îl găsiţi aici.

…
Nota aceasta li se adresează, finalmente, direct “activiştilor” pe care i-am cunoscut/ lângă care am “luptat” de la finalul lui 2011 încoace. Iar rostul ei e să spună cam aşa:

Ştiu că ultimul om în sprijinul direct al căruia am început o mişcare de stradă (Arafat, ianuarie-februarie 2012) ne-a dezamăgit în cele din urmă. Dar mai ştiu, la fel de bine cum o ştiţi şi voi, că de fapt toată “treaba” asta nu e despre persoane – ci mai degrabă despre acte/ fapte de corupţie, abuz, inhibare a democraţiei, stopare a acţiunii civice, pe de o parte vs. mici, rare, dar hotărâte şi tocmai de aceea importante acte de reformă, curăţenie, re-intrare cât-de-cât în normalitate, pe de alta.

Vă cer, aşadar (dar o fac şi fiindcă vă simt pregătiţi şi, întrucâtva, având nevoie de el) un nou act de tip “leap of faith”.

Da, a fost mai greu, mai complicat, mai lung şi mai ales mai mizerabil decât credeam acum x ani, când am ieşit prima oară în stradă, în pieţe. Da, sistemul corupt pare a se reface mai ceva ca Terminatorul II imediat după ce izbutim să-i dăm câte o lovitură mai serioasă. Da, ne simţim şi noi copleşiţi de lehamite, descurajare şi oboseală.

Dar câte o postare-sfidare cum e aceasta a lui Cioloş (ne) poate face şi foarte mult bine. Poate retrezi revolta, poate reînfierbânta sângele.

Cu mai bine de patru ani în urmă, un ticălos (despre care eu unul, pe-atunci, nu ştiam că e aşa) pe nume Traian Băsescu ironiza un profesionist (pe-atunci cu o imagine impecabilă) din sistemul medical întrebând, retoric, a cui va fi demisia.
Situaţia de astăzi nu e, zic eu, mult diferită. Pe termen scurt, fireşte, Vlad Alexandrescu pare o cauză pierdută – şi odată cu el, direcţia în sfârşit bună în care se îndrepta Ministerul Culturii.

Dar dacă noi, “activiştii” am avut vreodată vreun rol de jucat în această societate – a fost tocmai să facem termenul scurt şi aparenţele imediate să explodeze, deschizând posibilitatea, măcar, a unui mai-bine la un moment dat.

Deci haideţi, fraţilor, în stradă!

Hristos a-nviat!