Opinie nepopulară și long read: politica penală nu se face sub imperiul emoției

Înțeleg și simt și eu revolta și oripilarea în fața crimei oribile comise de niște minori la Cenei. Ca mamă, ca om, nu sunt străină de aceste sentimente care ne încearcă pe toți. Dar dincolo de asta, mai știu că simțurile noastre nu sunt întotdeauna cel mai bun sfetnic. Legea trebuie să fie un instrument al rațiunii, nu un răspuns la setea de răzbunare.

În primul rând, trebuie să fim realiști: scăderea vârstei răspunderii penale acum nu va schimba cu nimic situația copilului de 13 ani din Cenei care a comis această crimă. El nu va răspunde penal chiar dacă schimbăm legea. E atât de simplu – legea penală nu se aplică retroactiv. Ea se va aplica doar pe viitor.

Și atunci, cred că putem face abstracție de cazul din Cenei, oricât de oriplant a fi, să ne întrebăm la rece: chiar e nevoie de o astfel de schimbare? O lege importantă, cum e Codul Penal, nu se modifică ca răspuns la un caz izolat, chiar dacă șocant, ci atunci când ești în fața unei probleme sistemice. Iar cazurile minorilor sub 14 ani care comit crime, mai ales cu premeditare, sunt extrem de rare în România. Să modifici o lege pentru excepții nu rezolvă nimic și este redundant.

Dar să presupunem că nu ar fi cazuri izolate, ci un fenomen mai larg. Chiar și așa, este scăderea pragului de vârstă răspunsul corect?

Experiența statelor care au praguri foarte scăzute (cum este Anglia, la 10 ani) ne arată că răspunsul penal nu scade nici rata infracționalității, nici pe cea a recidivei. Din contră, în sistemul de detenție are loc o “profesionalizare” a micilor infractori: copiii intră în contact cu o subcultură criminală, își însușesc tehnici noi și își construiesc o identitate de “delincvent” care îi va urmări toată viața, transformând o greșeală de imaturitate într-o carieră infracțională stabilă.
Dacă există un model de succes, acesta este cel nordic (suedez, în special). Acolo, sub 15 ani, statul nu trimite poliția, ci asistența socială. Se merge pe o reabilitare clinică și socială profundă, cu terapeuți și planuri ultra-individualizate, ceea ce face ca acei tineri să aibă șanse reale să nu mai repete fapta.

În concluzie, eu cred că pragul e ok așa cum e. Premisa legală este că până la 14 ani un om nu este matur. Nu e vorba doar de „discernământ” în sensul că știe ce face, ci de o imaturitate naturală – incapacitatea biologică de a evalua consecințele pe termen lung, de a-și testa corect realitatea și de a avea autonomie în decizii. Practic, până la 14 ani, imaturitatea este considerată o stare normală, iar legea refuză să te sancționeze pentru o etapă firească de dezvoltare.

Discuția despre modificarea legii penale și scăderea vârstei ne blochează într-o falsă problemă și ne oprește din a ne pune adevăratele întrebări, cele care contează.

De exemplu – are protecția copilului capacitatea de a gestiona adecvat cazul copilului de 13 ani? Personal cred că având în vedere gravitatea faptei, acest copil va trebui instituționalizat, adică plasat într-un centru de tip rezidențial (subordonat protecției copilului, nu în sistemul penitenciar), unde să fie monitorizat, consiliat, etc. Dar după ani de subfinanțare cronică, reduceri de personal și înghețări de salarii, are sistemul nostru capacitatea asta?
Apoi – cum prevenim? Cum putem organiza un raspuns instituțional, ca stat, pentru a detecta și interveni timpuriu în situații cu grad de risc pentru a preveni violența?

Last, but not least – cât de eficient este, în realitate, sistemul de gestionare a minorilor de peste 14 ani care răspund penal? Discutm despre minorul de 13 ani, dar uităm că participanți la crimă au fost și unii de 15 ani. Relatările din presă și evidențele din teren ne arată că în centrele de detenție și în centrele educative pentru minori există o problemă uriașă. Că statul român, în loc să sprijine reabilitarea, pare să încurajeze, paradoxal, recidiva. Paradigma este mai degrabă una de depozitare, nu de reconstrucție a individului.

Și dacă sistemul actual eșuează în reabilitarea minorilor de peste 14 ani, transformând centrele educative și pe cele de detenție în locuri care mai degrabă încurajează recidiva, ce ne face să credem că scăderea pragului este soluția?
Sunt întrebări grele, cu răspunsuri care implică un proces greu, de durată, mult mai lent decât o modificare de lege făcută peste noapte. Dar răspunul este în aceste întrebări, nu în schimbarea legii penale – asta ne-ar crea cel mult o iluzie de moment că facem dreptate. În realitate, am face o nedreptate.

Încă o dată – suntem oameni și emoțiile, chiar și dorința de răzbunare, sunt normale și legitime. Dar emoția, mai ales cea colectivă e cel mai prost sfetnic. Am văzut deja filmul ăsta cu drogurile: am crescut pedepsele ca să mulțumim opinia publică însetată de „dreptate” și n-am rezolvat nimic. Ba chiar am creat alte probleme.

Suntem un popor creștin, nu? Atunci ar trebui să ne amintim că emoția colectivă e cea care l-a răstignit pe Isus.

Mulțimea a fost cea care a strigat „Răstignește-l!”, nu o justiție rațională, întruchipată de Pilat din Pont, care s-a spălat pe mâini și a lăsat gloata să decidă. Această lecție trebuie să stea la baza civilizației noastre: furia colectivă este cel mai prost sfetnic. Justiția necesită analiză, nuanță și, mai presus de toate, rațiune.