Știu ce vorbesc. Din 1990 încoace am participat, ca și candidat – cu mai mult sau mai puțin succes, la multe campanii electorale. În opinia mea, finanțarea campaniilor electorale reprezintă o sursă foarte importantă a corupției în România.
Am fost revoltat – și sunt sigur că nu am fost singurul – văzând imaginile de la televizor în care oameni nevoiași stăteau la coadă înaintea deschiderii secțiilor de votare, ca să-și exercite dreptul la vot. Un vot, care însemna pentru mulți dintre ei cei 30 sau 50 de lei primiți de la samsarii partidelor, atât de necesari pentru cumpărarea celor necesare pentru masa de prânz, a unui medicament sau a unui chil de țuică, după caz.
Dacă la începuturi voluntarii partidelor erau fete și băieți entuziaști, mulțumiți că primesc o cafea înainte de a pleca la lipit de afișe, acum „voluntarii” au devenit zilierii campaniilor electorale, cu un tarif, ce-i drept, negociabil.
Presa așteaptă campaniile electorale ca pe o mană cerească. Prețul unei reclame publicitare crește pe puțin de 5 ori față de tarifele practicate în perioadele neelectorale.
Săracele panouri publicitare „oficiale”, unde partidele pot expune gratis afișele electorale, par a fi o relicvă comunistă. Nu numai orașele, dar și satele sunt împânzite de bannere, mash-uri și alte materiale publicitare, care costă mult, dar pe a căror amplasare (și plată) partidele duc o luptă acerbă. Să se vadă că-și permit. Logica mașinilor de fițe ale îmbogățiților peste noapte. Să se vadă că-și permit, că sunt cei mai tari din parcare.
Nu mai vorbesc de alimentele, tricourile, hanoracele, gălețile, brichetele, agendele – și-mi dau seama că enumerarea este fără sfârșit – împărțite alegătorilor.
Se vehiculează sume de ordinul a milioane de euro investite în campania pentru un mandat de parlamentar. Indiferent dacă iese sau nu candidatul.
Se vorbește de bani dați alegătorilor cunoscuți ca simpatizanți ai unui partid advers, ca să nu se ducă la vot.
Și totul este ca un bulgăre de zăpadă, o horă din care nu poți ieși. Că dacă ieși, pierzi voturi. Mai bine plusezi (dacă poți), găsești tehnici alternative, la limita legii, sau peste limitele ei, dar bagi bani.
Introducerea votului uninominal – teoretic acceptabil, sau chiar de dorit în sine -, în forma în care este legiferată astăzi, a dat lovitura de grație corectitudinii scrutinului electoral. Rolul banilor negri, proveniți în mod firesc din corupție, a devenit esențial.
Dacă în sistemul votului pe liste partidele erau în bună măsură apte să finanțeze din fonduri legale campaniile celor din fruntea listei, cu șanse reale de a intra în parlament, cu introducerea sistemului actual în vigoare, partidele s-au văzut nevoite să găsească soluții financiare alternative de a susține campania electorală a unui număr infinit mai mare de candidați, respectiv al fiecărui candidat în fiecare colegiu electoral, care candidează pentru partid.
În principal, există două opțiuni:
1. Candidat este nominalizat cel care poate să-și finanțeze singur campania electorală.
Rezultat : au șanse de a accede în parlament doar cei cu stare, unii dintre ei dubioși.
2. Partidul trebuie să cheltuiască enorm pentru a susține material campania electorală a unui număr mare de candidați (469 în momentul actual, dacă nu mă înșel).
Rezultat: colectare de bani, fie din „cotizațiile” ilegale ale celor aflați la putere, în funcții publice ( primari, șefi de agenții, alintați 10%, 20% sau mai mult, după caz) sau colectare stil PSD, cum am văzut într- un filmuleț în care se mergea cu plicul la șeful de partid pentru a cumpăra un loc eligibil. Desigur, banii dați nu se consideră mită, ci donație pentru campania electorală.
Alegerile, comasate sau nu, ne bat în ușă. Ideea d-lui. Vanghelie, de a împărții 10.000 de telefoane mobile cetățenilor/alegătorilor din sectorul pe care-l păstorește, arată din fașă intenția partidelor de a plusa, cu sume enorme, în vederea obținerii unui scor electoral cât mai bun. Și nu e vorba doar de Vanghelie/PSD. De la fanarioți încoace știm că o investiție într-o funcție nu numai că trebuie recuperată, dar trebuie să aducă și beneficii.
Întrebarea este dacă ne mulțumim să considerăm escaladarea corupției în fenomenul electoral ca o fatalitate sau găsim soluții pentru evitarea bananizării României?
Una – dar nicidecum singura – dintre soluții ar fi suportarea de la buget a campaniilor electorale, cu interzicerea totală a „cadourilor” electorale și limitarea rațională a mijloacelor de propagandă electorală (în condiții de egalitate între actorii politici), cu interzicerea donațiilor pentru campaniile electorale. Desigur există multe alte soluții de a stopa fenomenul corupției în materie electorală. Mai avem timp, dar ceasul ticăie.
******
Prezentul editorial se vrea o expunere de motive la propunerile făcute Ministerului Justiției, cu privire la adoptarea unei Strategii Naționale Anticorupție.
Aveti dreptate. Un partid nu poate sa afirme ca este impotriva coruptiei pana nu face o prioritate din reformarea modului de finantare a campaniilor electorale!
daca reducem la finantarea oficiala si de stat vor creste finantarile ilegale. ceva mai la mijloc ne trebuie, daca nu putem asigura un control mai strict.
Trebuie limitate cheltuielile electorale ale partidelor, nu veniturile. Veniturile/finantarile nu pot fi controlate usor.
Dar se poate stabili o regula ca orice partid poate cheltuii maxim X cu 60 de zile inainte de alegeri, iar X trebuie sa fie relativ mic (daca X e mare, atunci partidele vor cauta contributii largi, care sunt pasibile de influenta).
Intr-adevar, finantarea campaniilor electorale de la buget (de fapt, finantarea partidelor de la buget, e treaba lor cum isi cheltuiesc banii) e o idee buna.
Statul ar trebuii sa finanteze cam 60-70% din costurile unui partid, dar e bine sa ramana ceva si pentru donatii, pentru ca prin donatii creezi un networking de suporteri, ceea ce e o activitate foarte valida.
Finantarea (de stat) ar fi bine sa fie egalitarist dar nu egal — ceva de genul o baza de Z pt fiecare partid parlamentar, plus Y eurocenti pe fiecare vot in ultimele alegeri. Prin Z creezi o competitivitate, (si cei slabi in ultimile alegeri au o sansa) iar prin Y descurajezi UNPR-ul si motivezi partidele sa lupte pt voturi si in colegii necastigatore.
Toate astea mie mi se pae valabile pentru societatea comunista, unde omul vrea sa primeasca cate ceva pe nemunca. Deci cum sa ii numim pe oamenii astia de dreapta cand ei “stimuleaza” capitalismul prin nemunca !Pana la urma, de unde provin acei bani ? Nu cumva din inginerii financiare facute cu redirectionarea a20% din impozitul pe profit al firmelor care fac profit, sume care ar trebui sa fie gospodarite de o societate civila reala, care sa se poata organiza si sa dispuna de fonduri pentru asta si nu aceste sume sa fie transformate in pomana electorala si stimularea nemuncii de catre acesti asa zisi politicieni de dreapta ?