Acum două luni remanierea era certă şi răvăşea nenumărate agende de interese private. Cum ne-a obişnuit, tot preşedintele Băsescu era cel care dădea ştirea, făcând un inventar al urgenţelor şi verigilor lipsă din guvern. Îi prohodea la televizor pe membrii cabinetului şi nici primul-ministru nu se simţea prea bine. Puţini erau cei care-i făcuseră pe plac preşedintelui. I-a decorat cu încrederea sa pe ministrul finanţelor, cel care intrase pe sub pielea celor de la Fondul Monetar Internaţional, şi pe ministrul economiei nou-instalat, spunând că e sigur că va lupta cu “băieţii deştepţi” din energie. Cu care luptă spectaculos şi azi, prin parteneriate public-privat. Atât.
Remanierea ar fi trebuit să aibă loc zilele acestea, înlocuindu-i pe miniştrii cu performanţe slabe. E clar că proasta imagine face rău sănătăţii partidului şi scade speranţele reanimării la timp, pentru alegeri. Ameninţarea cu concedierea părea să pună în practică (e drept, doar pe jumătate, adică mai puţin răspunderea penală) legea răspunderii ministeriale, de care se tot face caz şi haz. Pe vremuri, adică acum cinci ani, tot preşedintele propunea chiar ca proasta guvernare să fie considerată una dintre sursele majore de insecuritate naţională. Era o sabie care ţintea gâtul premierului Tăriceanu, dar s-a blocat în cadrul lemnos al legislaţiei şi, de ce nu, de gândul de pe urmă că această stafie i-ar putea bântui propriul partid.
Deşi părea o urgenţă care a consumat importante rezerve de ingeniozitate şi vorbe, remanierea a rămas, ca multe alte obiective guvernamentale, doar un subiect de discuţie la ore de maximă audienţă şi plictiseală. Sabia fluturată de Traian Băsescu i-a impresionat, mai degrabă, pe adversarii politici care nu pot să nu observe că votul de neîncredere al preşedintelui este mai eficient decât cel al opoziţiei. I-a ţinut pe jar două luni, în care el însuşi şi-a pus cenuşă în cap pentru eşecul Schengen, spunând că-şi asumă răspunderea pentru amânare, atribuind-o totuşi idiosincraziilor radicalilor faţă de o ţară emergentă. Aşadar era doar parţial răspunzător sau, poate, deloc, de vreme ce România a fost mereu la răscrucea voinţei marilor puteri etc.etc. ( căci face bine uneori să lăsăm ciobanul mioritic din noi să dea glas fatalismului care e un bun agent electoral). Chiar şi-aşa, preşedintele şi, ulterior, premierul recunoşteau eşecul, poate nu cu vorbe de-nţeles, ci mai degrabă printr-o pantomimă avangardistă, într-o simulare criptică a sincerităţii, profitând din plin de retorica esopică a unei întregi linii genetice de oratori şi limbuţi. Tehnic vorbind, asumându-şi formal răspunderea pentru eşecul aderării la zona Schengen, preşedintele admitea implicit disfuncţiile guvernului, marele impas administrativ care a dus la blocarea fondurilor europene într-o perioadă în care am fi avut nevoie de ele ca de aer, recunoscând, totodată, şi neputinţa clasei politice care ne-a abandonat, din nou, în afara zonei Schengen, la porţile Orientului.
E o recunoaştere fără consecinţe, care nu a dus nici măcar la o rotaţie a cadrelor la nivel administrativ. Echipa guvernamentală, care a suferit schimbări minimale şi mai degrabă tehnice de-a lungul celor doi ani de când s-a născut cu mari eforturi şi pe jumătate în comă, a ieşit din raza de acţiune a tunurilor de la bordul crucişătorului prezidenţial. E posibil ca Traian Băsescu să fi înţeles între timp că, pretinzând ca miniştrii să răspundă pentru propriile greşeli, ar recunoaşte failibilitatea propriei preferinţe parcă fără nuanţe faţă de actuala echipă guvernamentală. Şi asta în ciuda faptului că amânarea aderării la zona Schengen are o morală explicită: România este o ţară imprevizibilă, corupţia pare să deţină controlul asupra multor paliere sociale, graniţele sunt nesigure, economia e la pământ, cu mari perspective să intre sub pământ, exportul românesc de infracţionalitate este o problemă crucială într-o Europă dezechilibrată de crize economice, sociale şi politice.
Remanierea, ca şi restructurarea sau reformarea structurilor statului au ajuns un soi de pilule-placebo al căror scop e doar să reducă presiunea de sub capacul nemulţumirii sociale. Mai bine decât cu şocuri şi duşuri reci. De fapt e greu, în impasul în care ne aflăm, să ne imaginăm ce echipă de supereroi ne-ar mai putea trage la ţărm. Perspectiva demiterii în grup, mai ales când e vorba despre un grup cu un randament măsurabil în termeni de interes personal, ar înzestra cu dimensiuni justiţiare un act până la urmă administrativ şi ar reda publicului încrederea că binele triumfă nu doar în tragedii, ci şi în telenovele. Acest mecanism fost folosit mereu cu mari succese la public şi cu schimbări minimale de scenariu. Marea lecţie de ipocrizie politică a ultimei perioade a fost aceea de asumare a răspunderii oricând, pentru orice, cu mâna pe inimă şi ochii la drapelul partidului, că doar în numele acestuia s-au făcut atâtea! La ce bun un steag dacă nu-l mânjeşti puţin cu sânge, de preferat al altora? Iar critica şi autocritica au fost cârjele doctrinare ale demagogilor din toate timpurile. Nu vom putea niciodată evalua la justa valoare eficienţa ipocriziei în istorie.
Asumarea răspunderii sau condamnarea trecutului imund au rămas fără consecinţe, simple exerciţii de declamaţie şi balet democratic. Neînsoţite de gesturi şi acţiuni în consecinţă, aceste indignări oficiale golesc de semnificaţie mesajul, îl transformă într-o formă fără fond, iar toţi coautorii lui devin complicii unei mistificări de masă. Cu toţii cădem în golul acestei forme fără fond, dându-i un conţinut chiar dacă mut şi disperat. Nu alt efect a avut condamnarea comunismului care promitea măsuri radicale, în vreme ce legea lustraţiei s-a rătăcit în labirintul minotaurilor parlamentari iar însemnele comuniste au început să dilueze şi desfigureze democraţia. Condamnarea comunismului n-a folosit decât să cauţioneze bâjbâielile morale de pe scena partidelor guvernamentale în deplina anestezie şi amnezie a publicului care a şi uitat de ce-i aplaudă. De fapt asta i se şi cere: să uite frumos, că tot e minţită frumos. Partidele de toate calibrele odată ajunse la putere ne-au obişnuit cu acest tip de comportament evaziv care ne înstrăinează de valorile şi principiile care dau consistenţă vieţii democraţiei şi ne relativizează etic. Ne-ar vrea, parcă, nişte oameni fără trecut, transformaţi de cei care controlează viitorul în prizonieri ai prezentului istoric. Şi ce este o lume fără ieri şi mâine, adică fără consecinţe, decât un cosmos în care raporturile dialectice nu funcţionează, o lume în care cauzele nu produc efecte, întrebările nu au răspunsuri iar ziua de azi nu are niciun mâine?
