Miercuri am primit un mesaj pe Facebook de la o elevă din Neamț care mă ruga să o ajut cu un sfat pentru un discurs pe care trebuie să îl țină colegilor ei de liceu. “Am decis sa iti scriu tie deoarece pe 1 Decembrie va trebui sa tin un mic discurs in fata liceului meu…si…nu vreau sa fie o lectie de istorie…cu date doar despre evenimentele de atunci si sa vad entuziasmul colegilor cum se stinge cate putin..as vrea ceva mobilizator…un idemn dragalas…dar nu vreau sa cad nici in penibil enuntand clisee…Daca mi-ai putea da o idee cat de mica..la ce as putea face referire..as aprecia enorm”.
I-am zis că nu sunt naționalistă, nici patrioată, nici o fană a zilelor de 1 Decembrie și a activităților care caracterizează această zi, începând cu paradele de tancuri, continuând cu marșuri de jandarmi, discursuri despre neam, patrie și mândria de a fi român și terminând cu sarmalele și concertele date de pomană pentru ca oamenii să uite că în restul timpului se scufundă în sărăcie și într-un mod de viață care nu îi satisface.
Dar mi-am adus aminte apoi că am purtat o brățară cu tricolorul la mână aproape 5 ani. Că în liceu citeam cărți cu Petre Țuțea și Dan Puric despre dragostea de neam și țară, că în școala generală savuram programul sprecial de pe PRO TV de 1 Decembrie, că la un moment dat, copil fiind, când încă armata era obligatorie, chiar mi-a trecut prin cap că ar fi datoria mea ca român să mă duc și să mă înscriu în armată pentru a-mi apăra țara în caz de nevoie, că în clasa a 7-a am fost olimpică la religie. Mi-am adus aminte că am avut toată copilăria imaginea în minte că ungurii erau răi, că vor să ne ia Ardealul și că țiganii sunt niște săraci needucați care vor să-mi facă rău, din cauza cărora nu mă lasă ai mei să umblu seara pe afară.
Apoi am rememorat fiecare moment și am retrăit sentimentele pe care le-am simțit când am decis să-mi dau jos brățara tricoloră de la mână, să înlocuiesc cărțile lui Țuțea și Puric cu Foucault, Orwell, Hessel și Chomsky, să plec anul trecut de 1 Decembrie în Budapesta (sîc), când mi-am dat seama că războiul înseamnă ură și că mor oameni nevinovați degeaba, de momentul în care mi-am dat seama că respectarea dogmelor tradiționale ortodoxe nu te fac neapărat un om mai bun. Mi-am adus aminte când mi-a plăcut prima dată de un tip de etnie maghiară în Cluj, de momentul în care am început să lucrez pe proiecte care au ca scop egalitatea de șanse, promovarea diversității, incluziunea socială și îi vizează în special pe cei de etnie rromă și chiar am ajuns să cred din tot sufletul în aceste idei, de ziua în care o persoană cu rromă, cu HIV m-a scos din depresie cu o abordare super optimistă și a reușit să mă facă să zâmbesc.
De aceea, poate că acum, că mi-am inversat scala de valori, încerc să nu fiu atât de virulentă la adresa celor care promovează idei aflate în profundă disconcordanță cu ale mele. Pentru că am înțeles faptul că mentalitatea și percepția noastră, nivelul la care reușim să scoatem capul din cutie e direct influențat de contextul în care ne aflăm, de oamenii pe care îi întâlnim, de situațiile în care suntem puși.
Schimbarea asta la mine nu a venit peste noapte. A venit treptat, odată ce am terminat liceul și am plecat de acasă la Cluj, unde am avut șansa de a întâlni oameni care m-au ajutat să-mi dau seama că realitatea e mult mai vastă decât cadrul în care sunt pus eu ca cetățean și om, de un sistem perpetuat la perfecție de școală, familie și anturajul apropiat.
Am învățat și am descoperit treptat că pentru orice îți dă sistemul există și o alternativă. În școala generală îmi doream să mă fac prezentatoare de știri, că-mi plăcea de Andreea Esca și credeam că televizorul e singurul canal prin care poți să transmiți ceea ce crezi unui număr mare de oameni. Și uite-mă azi în 2014 că reușesc să transmit ceea ce cred și fără televizoare și că am la dispoziție mijloace media independente care mă lasă să mă exprim liber.
În primul an de facultate m-a bătut gândul să mă înscriu într-un partid, iar azi fac politică curată din stradă sau din diferite ONG-uri, în loc să fiu secretara vreunui baron local libidinos. Mi-a zis tata când am plecat de acasă la 18 ani că n-o să ajung nicăieri pe drumul cu politica, că el n-are nici pile și relații, nici bani de dat șpagă pentru funcții. Și uite că azi am ajuns într-un loc în care sunt mulțumită, de unde pot să contribui la combaterea corupției, clientelismului și nepotismului. Am trăit aproape 15 ani cu impresia că dacă nu am note bune la școală voi fi un om prost. Târziu mi-am dat seama că ceea ce m-a făcut Petruța de azi nu a fost dobândit la școală, ci în medii alternative de învățare. Mi-am imaginat nopți la rând înainte de culcare cum ar fi să fiu miliardară, câte mi-aș cumpăra, iar acum îmi dau seama că fericirea adevărată nu vine în ziua cu salariul, ci în ziua în care reușesc să ajut pe cineva prin munca mea. Asta nu înseamnă că într-o zi n-o să mă întorc în sistem să încerc să-l îmbunătățesc cu soluții care caracterizează mediile alternative pe care le-am cunoscut. Ăsta mi se pare pasul firesc pe care al trebui să îl fac.
Recent, mi-am adus aminte de un citat al unui american ne-capitalist, Michael Moore, care sună în felul următor: “i refuse to live in a country like this, and i’m not leaving”. Nu am plecat din România, deși am avut câteva ocazii și propuneri tentante, care mi-ar fi oferit o viață mai bună. Am rămas aici, nu din dragoste față de țară, ci pentru că vreau să ajut prin ce mijloace pot ca oamenii care au trăit în același sistem ca mine să aibă șansa de a realiza măcar lucrurile de care eu am avut parte dacă nu mai mult. În 2012 am înghețat zile întregi pe stradă, în 2013 m-au amendat jandarmii. Nu pentru dragostea de patrie ies în stradă, ci pentru un viitor mai bun pentru mine și cei din jurul meu, pentru că am învățat să nu fug de probleme și să le confrunt, pentru că știu că nu sunt singură în lupta asta și că mecanismele pe care le am la dispoziție o să mă ajute să construiesc încet încet o lume mai bună.
De 1 Decembrie 2014, nu sunt mândră că sunt româncă. Pentru că a fi român nu este o calitatea pe care sau pe care să fi depus vreun efort să o dobândesc. Nu cred că sunt un bun român și nici nu îmi propun să fiu, însă îmi doresc să fiu un om mai bun. Așa cum de ziua mea nu sărbătoresc faptul că mă cheamă Andreea Petruț nici de 1 Decembrie nu voi sărbători faptul că sunt româncă, ci mă voi bucura că sunt om și că sunt înconjurată de o mulțime de alți oameni minunați, fie că sunt de altă etnie, religie sau culoare față de mine. Hai să renunțăm la etichete și stigmatizări.
Pentru că fluturarea drapelului nu ne face mai buni români, cum nici patrularea de tancuri pe străzi nu ne face mai puternici, cum nici simplul act de a vota o dată la 4 ani nu ne face cetățeni mai buni, la fel cum nici mersul la biserică nu ne transformă în buni creștini și nici statul în garaj nu ne face mașini.
foarte bun articolul, insa nu stiu cat a ajutat-o pe eleva cu discursul.
i-ar putea intreba daca-s mai motivati dupa ce canta imnul dimineata, sau daca ar alege alte metode, ca in pauzele cu chearleaders din sportul american