Dollores Benezic

Memoria zidurilor și a oamenilor

România: vopsim „golănisme”, plantăm panseluție și ctitorim biserici. Din 1991

Într-o noapte caldă din iulie 2001, zidul Facultății de arhitectură Ion Mincu din București a fost vopsit pe șest de primărie. Pe el erau tot felul de „golănisme” din timpul revoluției și al mineriadelor. În esență un mic muzeu în aer liber al evenimentelor recente care schimbaseră istoria țărișoarei, redând poporului libertatea de gândire și de exprimare. Mai ales pe ziduri reale. Nu era Facebook-ul pe vremea aia, că probabil altfel ar fi arătat Piața Universității.

universitate

Primarul respectiv se numea Vasile Gherasim, era sociolog și câștigase sectorul 1 pentru PSD. Ulterior a trecut la PDL, apoi la PMP și azi aud că e la UNPR. Parlamentar, firește. Gestul lui Gherasim a trecut aproape neobservat, cu excepția câtorva articolașe pe care le-am scris, câțiva, în presa vremii. Nu mai găsesc pe Internet, că arhivele ziarelor sunt la fel de scurte ca și memoria oamenilor. Dar am găsit aici declarația primarului – „au fost curățate însemne satanice, cuvinte obscene și alte lucruri care sunt în tot Bucureștiul” – și poza asta cu zidul înainte de vopsire. Era un soi de combatere a golănismelor cu var, în loc de bâtele și panseluțele cu care veniseră, zece ani mai devreme, minerii.

Desigur că zidul ăla nu arăta bine, după cum nici petele de sânge de pe zidul bisericii Colțea nu arătau bine, nici  urmele de gloanțe din zidurile în care armata și revoluționarii au tras cu rândul în zilele alea tulburi din decembrie 89. Și nici păduricea de cruci din scuarul din Piața Universității nu arătau „frumos”, ce să mai zicem de borna aia colorată care a stat ani de zile pe peluza din fața Teatrului Național, marcând km 0 al democrației în România. Pe vremea aia erau considerate golănisme și probabil la fel ar fi considerate și azi. Gustul publicului pentru monumentele de for public e dat numai de dimensiunile și costurile acestora, precum și, musai, de aprobările date de primărie sau de diverse comitete și comiții.

România nu are un muzeu al comunismului, de ce ar avea un muzeu al evenimentelor care au însoțit înlăturarea comunismului? Mai ales că ele au fost abia ieri, și toată lumea și le aduce aminte. Fuck generațiile viitoare, să-și facă singure istorii și amintiri.

Ca o paranteză, ar merita spus cum au procedat nemții la Berlin pentru păstrarea memoriei pe ziduri. Pe calcanele clădirilor rămase în picioare sau reconstruite în zone sensibile din oraș au fost reproduse fotografii din perioadele respective, iar arta a fost lăsată să se desfășoară în toată nebunia ei pe bucățile de zid păstrate în diverse locuri din oraș.

berlin2 berlin zid4 zid

Dar noi nu vom fi niciodată nemți.

Înapoi în Românistan, 15 ani mai la vale, același gust public dictează ștergerea de pe pereți a unui desen frumos colorat, care îl reprezenta într-o viziune modernă pe Sfântul Gheorghe sulițând balaurul. Ghinionul lui a fost vecinătatea cu biserica cu același nume, că altfel murea anonim. Dar așa a stârnit indignarea creștinilor și a bisericii, la care – deduc din derularea faptelor – că ar fi plusat promt primăria. Din nou cu o găleată de var.

zidul

De data asta, slavă Domnului, avem facebook. Așa că lumea cu acces la Internet s-a indignat, ba chiar s-a pus de un protest pentru salvarea sfântului creștin, desenat pe clădirea care aparține unui (probabil păgând de) olandez. Că așa e cu centrul istoric bucureștean, a trebuit să fie vândut pe bucăți ca să iasă la lumină. Înainte de protestul programat pentru luni, 11 mai, pictura a fost acoperită cu vopsea albă.

Eu nu știu care au fost dedesubturile chestiunii, nu știu nici ce părere avea olandezul, proprietarul clădirii, nici dacă autorii picturii au fost sau nu de acord să o modifice, prin părțile esențiale, ca să nu mai șocheze publicul creștin, că pe Internet s-au vehiculat multe informații, dar n-am citit o relatare coerentă, cap-coadă, care să conțină și declarațiile celor implicați.

Nu știm, așadar, decât ce se strigă: săriți că Biserica Ortodoxă Română a cenzurat o lucrare artistică, văleu, libertatea noastră de exprimare! Remarc indignarea cu care publicul se manifestă azi, la adresa unei pretenții evident absurde a bisericii, uitând un context în care ne bălăcim cu toții de niște decenii:

– că biserica ortodoxă face legea în țara asta (laică, îhm!) de cel puțin 20 de ani, timp în care a acumulat averi poate mai mari decât înainte de secularizare, cu complicitatea politicienilor și cu acordul tacit al majorității populației, care se tot minte că religia și Dumnezeu nu sunt totuna cu mizeriile pe care le fac unii popi și biserica.

– că în orice societate majoritatea dictează regulile, iar dacă majoritatea consideră că e golănie să scrii pe ziduri, atunci zidurile vor fi curățate și lăsate cuminți în soare.

A te indigna abia azi de pretențiile și de puterea bisericii e ca și când nu te duci la vot 20 de ani și te revolți acum că ia uite cine ne conduce! Mdeh, om avea și noi o contribuție la asta.

bonEu una am obosit să mai scriu despre biserică și golănismele ei. O fac din 2009 și nu s-a schimbat nimic, dimpotrivă. Mi se pare deja redundant să scrii iar și iar despre cum se tot construiesc biserici noi, oriunde se mai prinde un loc cu verdeață, despre cum curg banii de la buget pentru diversele pretenții ale popilor, despre cum biserica nu întoarce nimic la societate din profitul pe care-l face pe seama credincioșilor, despre cum politicienii și popii se unesc în ipocrizie și ne conduc cu succes pe drumul spre îndobitocire, despre faptul că, de exemplu în marea ofensivă ANAF, împotriva evaziunii fiscale, nu a pomenit nimeni nimic despre încasările nefiscalizate ale bisericii, dar ne oțărâm la niște chelneri.

Cam de când 90% dintre părinți și-au înscris copiii la ora de religie, cu încurajarea profesorimii dornice să-și păstreze slujbele plătite mizer, am înțeles că e cam inutil să faci orice contra vântului. Faptul că în cele din urmă biserica a ajuns să cenzureze și o formă de exprimare artistică e probabil în logica lucrurilor, atâta vreme cât beneficiază de o largă și entuziastă susținere din partea majorității populației.

Și să nu ne mințim că noi ăștia care ne indignăm pe Facebook suntem majoritatea, că nu suntem. S-a văzut de atâtea ori la proteste sau chiar la alegeri. Va trece și asta, așa cum au trecut multe peste noi. Oamenii au memoria scurtă, la fel și zidurile, atâta vreme cât există var sau vopsea lavabilă în România.

Ne rămâne totuși plăcerea de a socializa într-o bulă mică, dar veselă, în care parcă se trezește spiritul ludic al românului, care făcea bancuri cu Ceaușescu pe la cozi la hârtie igienică. Pe peretele (de Facebook) al lui Dan Perjovschi se derulează de ieri încoace un festival al alternativelor la zidul lui Sfântul Gheorghe – așa cum și-l imaginează oamenii care se pricep un pic la photoshop :)

Eu am selectat câteva care mi-au plăcut, dar le puteți vedea pe toate aici. Era o vorbă, tot din perioada asta recentă și tulbure a istoriei: „nu puteți voi vărui cât a construit tata!”. E uite că la văruit ne mai pricepem, cu construcțiile stăm în continuare prost, dar cine are nevoie de ele când avem credință?

rapire mega sova deget trafalet spalama burca bean bor-bansky liberty

 

sursa: dollo.ro

 


Vino în comunitatea noastră de bună guvernare!

Abonează-te la newsletterul România Curată. Vei primi pe e-mail articolele și campaniile noastre și ne poți răspunde la adresa de contact cu sugestii, sesizări sau cu propriile tale articole pentru publicare.

Articole recente

Recomandări

10 thoughts on “Memoria zidurilor și a oamenilor

  1. George Petrineanu

    Unul dintre cele mai bune articole!
    Inca o trezire din betie, cu dureri de cap si ingrijorare a doua zi.

    P.S. Superbe desene :-)

    Reply
  2. alinaMP

    da, ce revarsare de talent pe calcanele astea…dar textul e cam pesimist. suntem in minoritate de cam mult tim si incepe sa ne cauzeze

    Reply
    • George Petrineanu

      Poate ma insel, dar pe linga problema minoritatii celor care ar trebui sa produca (sau macar pregateasca o schimbare de curs) ar fi problema „minoritatii minoritatii”.

      Adica, de fiecare data cind se discuta despre modernizarea adminstratiei românesti.
      Mai intii, IMHO, aceasta modernizare nu se reduce in primul rind scrierea unei specificatii stufoase pentru niste softuri – discutia ramine aproape intotodeauna aici si de asta se ingrijoreaza unii membri ai minoritatii – cum sa faci, ca e „complex”.
      Este vorba in primul rind de a include o alta conceptie si atitudine, aceea in care administratia si functionarul nu mai sint deasupra solicitantului ci pe acelasi plan cu el. Softurile pot bine mersi sa astepte inca 50 de ani, cind „va fi momentul”, „vor fi bani”, „functionarii români vor fi pregatiti profesional si dispusi” etc (asa cum ne invata o parte a minoritii care se evidentiaza prin ratiune si pragmatism). Dar schimbarea structurala a atitunii si abordarii solicitantului trebuie sa inceapa. Se pot folosi si infrastructuri de tip vechi (hirtie, creion si stampila) daca exista vointa sa fie oprit drenajul de resurse al solicitantului doar prin introducerea unor simplificari ale procedurilor (nu „softuri”) eliminind poate 40% din „documentele necesare” la depunerea unei cereri. Intr-adevar, o informatizare le-ar reduce si mai mult, la peste 90% sau la o simpla apasare de buton (a se vedea ca exemplu instrumentul de tortura numit Formularul S1). Comparat cu votul electronic, obtinerea lui S1 este un cosmar, dar al carei victime (de exemplu pensionari si alti cetateni care sint pedepsiti pentru ca au gasit o cale sa se stabileasca in afara tarii) sint mai putin vizibile in opinia publica.
      Dar „majoritatea minoritatii”, ori de cite ori se deschide discutia modernizarii administratiei deplaseaza discutia spre analiza rationala a imposibilitatilor. Evident ca te simti penibil sa mai sustii ca timpul gramatical pentru reforma României este numai si numai „prezent” nimic altceva. Si, la fel ca in cazul depistarii unui cancer, chimioterapia, cu toate efectele ei nenorocite care o fac sa nu fie dorita de nimeni, nu e optiune, ci doar o catastrofa mai mica.
      Ar mai trebui reamintit si ca nimeni dintre cei care apartin „minoritatii minoritatii” atunci cind cere o demarare rapida nu-si face iluzii ca nu e misiune „complexa” „irationala” etc. Dar tocmai asta e provocarea. Iar complexitatea asta nu e nici ea infinita si insurmontabila.
      Din pacate discutiile despre o reforma radicala se opresc intotdeauna la primul punct, daca e rational sau nu sa fie demarate.
      O sa ziceti ca e off topic, dar nu e. In timp ce eram ocupati – opinia publica – cu alte lucruri, iata, biserica cistiga un teren pe care nu ar avea ce sa caute. Si ea nu e singura.

      Reply
  3. Codruta

    Dollo, cu „alegerile”: pai nu poti sa alegi decat dintre aceia care candideaza – si cum, in general, candideaza doar jeguri… ;)

    Reply
  4. Andrei Panait

    Arta de strada e ceva absolut minunat – elibereaza spiritul pentru toti care ridica capul s-o vada. Tocmai de aceia insa, in Romania nu e acceptat asa ceva de catre cei care dicteaza „ordinea lucrurilor” … fiindca le ameninta intr-o masura profunda „monopolul gandirii”. Un spirit eliberat, care gandeste in culori si „in afara cutiutei”, nu mai poate fii controlat. Despre arta relgioasa nu mai vorbesc – intr-o societate luminata, progresista, exista bine inteles spatiu „mintal si fizic” pentru conceptii alternative. Un exemplu important este „Basilica Sagrada Familia” de la Barcelona, dar ma rog, traditionalismul si rigiditatea in gandire e un zid care se sparge eventual oricum, cu trecerea timpului.

    Reply
  5. Andrei Panait

    Din respect pentru sacrificiul suprem a celor din 89-90, zidul Facultății de arhitectură Ion Mincu din București merita restituit in amanunt cu grafitiul de pe timpul acela.

    Reply
  6. Virgil Ștefan NIȚULESCU

    Vasile Gherasim a trecut, într-adevăr, la UNPR, dar nu mai este parlamentar.

    Reply
  7. Maxentiu

    Inainte citeam pe Romania Curata despre incalcari ale legii urbanismului si chemari la proteste de strada impotriva vreunei initiative de interventie neautorizata in zone protejate. Acum, surprinzator, nu isi pune nimeni problema daca demersul asta e legal (din cite stiu iti trebuie niste aprobari, inclusiv de la Ministerul Culturii, pentru astfel de interventii „artistice”), daca e oportun (in mod normal o comisie de specialisti ar trebui sa confirme daca „opera de arta” se incadreaza in specificul zonei), daca locuitorii zonei sint de acord cu asta. Tot ce conteaza e ca niste artisti sint arsi pe rug de catre Biserica ce ne tiraste inapoi in Evul Mediu.
    Stiu, veti spune ca Arta e sublima si n-are nevoie de aprobari, consultari si alte nimicuri birocratice. Cind te taie talentul, trebuie sa produci arta, urgent, oriunde, oricum… e ca si cu diareea. Si totusi, daca in loc de dragoni jucausi niste baieti ar fi pictat pe peretele ala o reprezentare canonica a Sf. Gheorghe, punem pariu ca n-ati mai fi dat doi bani pe arta si pe libertatea de expresie ci ati fi luat o galeata cu vopsea sa indepartati „oroarea”?

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *